Există viață și după…. Fotbal

Am renunțat să mai scriu și episodul al treilea al concluziilor, de după Euro, pentru simplul motiv că acolo îmi propusesem să vorbesc despre cei mai slabi dintre toți cei prezenți în teren, în frunte cu catastrofa absolută, Tamaș. M-a scutit însă de acest efort „Gazeta Sporturilor” care acum câteva zile a scris clar despre prăbușirea cotațiilor românilor pe piața transferurilor, după ce au etalat jocul acela care ne-a îmbolnăvit pe toți. Sunt însă curios cine l-ar angaja pe Pițurcă. Și pe cât. Da, pe Pițurcă ăsta care, în sfârșit, face prima chestie cu adevărat deșteaptă: se ascunde cu totul. Nu conferință de presă, nu apariții TV, nimic, ci pur și simplu e dat dispărut. Nu s-ar putea permanentiza starea asta?
Revenit în țară după o traversare a Europei la volan, am constatat că în afară de un meci bizar, Rubin Kazan – Krylia Sovetov, pe cele 4 canale de sport nu a fost pic de fotbal (excluzând reluările unor meciuri care au doar rolul de a umple grila unor televiziuni oarecum de sport). Ceea ce nu înseamnă că am suferit în vreun fel. Spectacolul sportiv este la el acasă cel puțin cât timp durează Turul Franței, abia pornit sâmbătă, adică preț de vreo trei săptămâni.
Numai că week-end-ul ultim ne-a mai adus și altceva: o cursă demențială de Formula 1, de la Silverstone, dar și finalele de la Wimbledon, dintre care cea masculină a fost halucinantă în fiecare secundă din cele mai bine de… 7 ore!, dintre care vreo două și jumătate meciul a fost întrerupt din cauza ploii. Aceeași ploaie, cred, care zăpăcise și Formula 1 nițeluș mai devreme, de-am ajuns să fim martorii unui record mondial de neegalat: Felipe Massa a ieșit de pe pistă de nu mai puțin de 6 ori, revenind după fiecare tete-a-quene, și încheind cursa, e drept că ultimul, adică al 13-lea, că doar atâția din 20 au terminat-o! Victoria lui Hamilton a fost perfect justificată, favoritul meu la titlu dovedindu-se cu adevărat un mare pilot.
Revenind la Wimbledon, trebuie spus că acest fabulos meci dintre Federer și Nadal a fost, sunt sigur, cel mai spectaculos din istoria turneului. Iar finalul, cu un Federer trist dar demn și, paradoxal, dând dovadă de umor, și cu un Nadal care nu se mai sătura de pozat cu trofeul în toate pozițiile, inclusiv cu o toartă între dinți, parcă verificându-i autenticitatea, a fost o altă nebunie. Există, zău, sportivi care merită interes. Cel puțin atunci când fotbalul e în vacanță. Iar la noi e cam mereu.