Amatorii de ridicat și recepționat osanale se bâlbâie la un răspuns la întrebarea din titlu și mă voi abține să o adresez lor. Dar dumneavoastră puteți să vă dezlănțuiți în răspunsuri „serioase”, docte sau foarte „colorate”, pentru că vocabularul limbii române ne ajută. Încerc să fiu cât de serios pot și voi scrie câteva cuvinte legate de istoria laudelor (foarte puține) care însoțește istoria popoarelor. Și asta, pe baza dovezilor scrise! Hieroglifele egiptene asigurau cetățenii că faraonul este trimisul zeului soare (Ra) pe pământ și mulți erau convinși de acest lucru (strămoșii celor convinși de Georgescu că dacii se hrăneau doar cu fructe de pădure?). Ludovic al XIV-lea sau Regele Soare, celebru prin afirmația că „statul sunt eu”, era un mare amator de laude și lingușiri. Comuniștii erau și ei îndrăgostiți de laude, ajungând în Coreea de Nord sau România să-l numească pe dictator iubitul conducător, geniul Carpaților, cârmaciul, dar și susținând că „lumina vine de la răsărit”. După 1990, cantitatea de laude a scăzut și a devenit mai subtilă, dar nu pot să uit celebrul slogan „Iliescu apare, soarele răsare!”. De ce toți îndrăgeau comparația cu soarele, rămâne pentru mine un mister.
Revenind la „oile noastre” (sau berbecii amatori de laude), trebuie să subliniez că laudele ne cam sufocă, cel puțin pe cei care au un minim sentiment al decenței când analizează un șef. Pe lângă postura jenantă în care se pune lăudătorul (dar de care nu-i pasă), nici cel lăudat nu obține un avantaj, ba din contră. Frecvent sunt ambii discreditați, sunt priviți cu suspiciune și de cele mai multe ori alunecă în ridicol. Dar aceste campaniei nătângi continuă și, personal, cred că se vor amplifica dacă urmărim succesul unor Mesia de Dâmbovița și osanalele pe care le închină adepții lor. Mult mai jenante sunt laudele proprii la care recurg tot felul de personaje „stranii”, de la politicieni („sunt singurul care știe cum să scoată țara din deficit!?!”), până la interpreți de manele („eu am valoare”). Acești indivizi emit prostii abisale, inutile și chiar grotești în încercarea de a se antepromova. Și reușesc în anumite zone ale societății cu educație „precară”. Un fin observator al societății spunea în secolul al XVIII-lea că „un prost găsește unul și mai prost care vrea să îl admire”. Valabil și astăzi, chiar mai mult decât oricând, datorită sprijinului „rețelelor sociale”.
Competiția între educație, rațiune, inteligență și laudă falsă a fost permanentă și nu cred că se va sfârși decât în momentul în care întrecerea se va da între actori produși de inteligență artificială. Sau se vor îndrăgosti și roboții de laude și aprecieri deșănțate, gen „ce strălucitor ești, datorită ledurilor”? Vreau să apuc momentul, pentru că voi avea subiecte pentru rubricile de umor. Trebuie să remarcăm că nivelul de absurd al laudelor a ajuns să îl egaleze pe cel din ultimii ani ai lui Ceaușescu. Și mai merită remarcat că „cererea de laude” permanente a crescut și pe plan mondial, atât în tabăra dictatorilor (Putin, Xi și mai ales Kim), cât și în țările democratice (Trump, care se vrea laureat al premiului Nobel pentru pace ca laudă supremă). Mă întreb și eu ca mulți alții: am înnebunit eu sau cei care asistă nepăsători?
Avem soluții în lupta antilaudă tâmpită? Ar putea fi câteva utile, precum ridicularizarea lăudătorilor, demolarea „calităților” lăudatului (celebrul „regele e gol”) sau o ignorare activă a laudelor, care nu-și vor atinge astfel scopul. Dar o astfel de acțiune presupune educație și coborârea din „turnul de fildeș” a vârfurilor intelectualității. Mai mult, este de dorit și promovarea realistă și decentă a performerilor din zonele academice, culturale, profesionale sau sportive, ca o contrapondere a creațiilor false ale unor laude nemeritate și grotești. Acesta ar fi momentul unei normalități în „utilizarea” laudelor!
