EVREII

Temă dificilă, revenită în atenția generală. Conferința OSCE de la București a fost atenționată de Elie Wiesel că „antisemitismul este cea mai veche formă a urii”. În Capitală vom avea un monument al Holocaustului. La dezbaterea organizată de Ambasada USA, Radu Ioanid a vorbit despre „acte de antisemitism, din nefericire în continuare prezente în țara noastră”. Fără a lua în discuție aserțiunile de mai sus, ar fi, cred, un moment potrivit pentru a vedea cum apar evreii în propriii lor ochi. Am primit prin Internet un document elaborat de Departamentul de Studii Judaice de la Concordia University Montreal, Canada. Se intitulează „Cine sunt evreii?” și aduce precizări și nuanțări de cert interes. Vom cita câteva dintre paragrafele esențiale, în limita spațiului rubricii, limitându-ne comentariile la strictul necesar. Primele cifre sunt cât se poate de semnificative: numărul evreilor din lume nu trece de 14-16 milioane, reprezentând doar 0,02% din populația globului. Evident, contribuția acestora în toate domeniile întrece (procentual vorbind, n.n.) numărul lor ca populație. De mii de ani, lumea ar fi avut o relație de te iubesc / te urăsc cu evreii. (Aici nu-s de acord: am avut și am, cu prietenii și colegii evrei, relații de absolută normalitate, ce exclud extremele dragoste / ură.) Evreii nu alcătuiesc o rasă (teoria lui Hitler), ci o amestecătură de rase. Fizic vorbind, evreul român, german, polonez, indian, marocan, yemenit, prezintă diferențieri genetice. Sintagma „națiunea evreească” acoperă semnificații ținând de ideal, spirit, valori, istorie comună, responsabilități mutuale. Nu există o națiune evreească, ci numai germani, englezi, ruși etc. de religie evreească. Dar cine este, de fapt, evreu? Întrebare grea, la care nu s-a răspuns până la capăt. În 1958, Knessetul a votat „Legea întoarcerii”, care garanta cetățenie automată oricărui evreu venit să trăiască în Israel. Era suficient să te declari evreu pentru a fi recunoscut ca atare. Mai apoi, Curtea Supremă a decis că este evreu cel născut dintr-o mamă evreică, dar judaismul reformist îngăduie și numai paternitatea. Și pentru conceptul de „convertire” există interpretări diferite. Așa că, mai simplu, „este evreu cineva care acceptă să facă parte din destinul evreesc.” Evreii nu sunt „poporul ales”, ci „poporul care a ales”. În colecția de comentarii biblice Midrash se spune că Dumnezeu s-a dus la toate națiunile lumii spre a întreba dacă acceptă să-i primească învățătura. Doar evreii l-ar fi acceptat. Relația cu Dumnezeu ar putea fi sugerată de o veche glumă: „Evreul ateist va declara – bunicul a fost ateist, tata a fost ateist și, cu ajutorul lui Dumnezeu, și copiii mei vor fi ateiști.” Trebuie să concedem, în deplin acord cu cercetătorii de la Montreal, că evreii au reușit ceea ce nici o națiune, nici un imperiu, n-a izbutit: să facă istorie, nu doar să devină istorie. Drumul lor a trecut prin Egiptul faraonilor, imperiul mesopotamic, imperiul persan, Grecia, imperiul roman, imperiul austro-ungar, imperiul otoman, prin hitlerism, comunism, islamism. Au rezistat, în pofida tuturor persecuțiilor îndurate. Și fiindcă am ajuns la acest dureros și întunecat capitol al persecuțiilor, să semnalăm o nuanțare pe cât de întârziată, pe atât de bine venită: dl. Mark Taplin, reprezentantul Ambasadei USA la București, a declarat în cuvântul său că „aproximativ 400.000 din cei 6 milioane de evrei morți în Holocaust, au provenit din România.” Astfel recunoscându-se evidența că responsabilitatea pentru trenurile trimise spre Auschwitz din Ardealul cedat nu aparține românilor. Care, desigur, nu pot fi exonerați de alte răspunderi, începând cu legislația anti-evreească și până la funestul periplu transnistrean. Răposatul Mozes Rozen mi-a propus să scriu o carte despre pogromul de la Iași și m-a ajutat mult în completarea documentării, pentru care am ajuns și la arhivele de la Yad Vashem, în Israel. Am senzația că încă nu i-a venit vremea. E-o carte care trebuie să mai aștepte.