EVA

Bate vânt înoitor prin sălile muzeelor noastre – mai nou, purtând mireasmă de cârnați. Cârnați de Pleșcoi. La Muzeul Țăranului Român, frații Ilfoveanu expun sculptura-manifest „Eva din Pleșcoi”. Spiritele învechite, acrite și retardate, n-ar ezita să întrebe de ce Eva aduce mai degrabă cu Godzilla, de ce-i lipsește capul, piciorul drept și brațul stâng și, mai ales, de ce a fost nevoie ca mastodontul să fie învelit în 70 kg. de cârnați (arhetipali!) ardeiați și usturoiați, băgați cu pricepere străbună în maț de curcă tocmai în misteriosul Macondo românesc numit Pleșcoi. Adevărat, zona este zămislitoare de Eve (Elena Udrea a și onorat vernisajul cu prezența), dar aceleași spirite cârcotașe n-ar ezita să-ntrebe mai departe ce au cârnații cu prefectura și ce legătură cât de cât logică se poate stabili între „Proclamația de la Pleșcoi” (în esență, un demers întemeiat – lansat cu argumentare prea zăngănitoare) și biblica Evă, înțeleasă ca simbol al perenității tradițiilor… românești. La fel de bine, aceeași Evă (oricum, în viziunea Ilfovenilor n-are cap) ar putea fi tencuită, în Groenlanda, cu untură de focă, la Berlin, cu crenvurști, la Paris, cu ficat de gâscă îndopată, la Moscova, cu blinele și cașa. Da, suntem pe cale să ne pierdem identitatea culturală sub asaltul consumismului civilizației tip fast-food (extindem, desigur, valabilitatea constatării și dincolo de realitățile cuhniei), însă de ce s-a ales drept „ brand pentru originalitatea unui popor”, cum scrie presa entuziastă, tocmai cârnatul de Pleșcoi? El poate reprezenta cel mult tradițiile culinare ale unei anumite zone restrânse, în vreme ce românii au din moși-strămoși un cu totul alt simbol zămislit din tocătură: sarmaua. Și ce ode i-a închinat poetul anonim! „Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat / somnul lung, metamorfozic, în butoiul de murat / Potpuriu de porc și vacă, simfonia tocăturii / Imn de laudă mâncării înălțat în cerul gurii (…) Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată / Ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată…” Au cârnații literatură adiacentă? N-au. Sunt amintiți în cronici? Nicăirea. Pe când sarmaua ancestrală, ehei: „Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua / Iată-n câteva cuvinte cum s-ar defini sarmaua…” Începem să credem că, până la urmă, e-o lucrătură politicească: la orice alegeri uninominale, Pleșcoiul ar fi circă, dna Udrea, cadidată, astfel cârnații devenind agent electoral. Iar marele nostru regret este că generațiile ce or să vină nu vor avea parte de elevatele satisfacții estetice oferite de contemplarea Evei cu cârnați, Geaba-i ars longa, tocătura se împute.
Corespondență
Doamna LYDIA ELRON, văduva cunoscutului și reputatului pictor Baruch Elron, (elron@bezeqint.net) ne scrie din Israel (în urma articolului nostru „Izvoare”): „În legătură cu faptul că Elron este inexistent în muzeele țării în care s-a născut și studiat, vă informez că am luat legătura cu Ministerul de Externe de la București, Departamentul Românilor de Pretutindeni, precum și cu muzeele din București, cel Național și cel de Artă Modernă, de un an și mai bine. Doresc să le donez ciclul „Cele patru anotimpuri” (…) Sper să nu fiu nevoită să renunț la idee…)” Va să zică, ni se oferă gratuit lucrări ale unui pictor ce este expus în marile galerii ale lumii, inclusiv la Muzeul de Artă Modernă din New York, iar funcționarii noștri de la MAE și muzee nu catadixesc să răspundă ofertei! Halal!
MOȘGAVRILĂ – Firește, aveți dreptate: Premiul Oscar a încununat mari și remarcabile filme – există o întreagă literatură a „stelelor Oscarului” (o carte cuprinzătoare pe această temă a fost scrisă la Iași). Grosul producției cinematografice americane este însă de alt calibru, și acest gen de pelicule am comentat. Rămân la părerea că filmul lui Mungiu n-are șanse la Oscar: îi lipsește tematica specială din „Lista lui Schindler”, condiția de mare producție, aportul marilor vedete, perfecțiunea tehnică, și va fi întâmpinat cu reticențe din pricina rezervelor americane față de Europa. Dea Dumnezeu să nu fie așa!