Euforicii depresivi

Antiteza din titlu este reflectarea absolut fidelă a stărilor psihice prin care trec sportivii români la intervale de timp năucitor de neregulate, oscilând între câteva secunde și câteva luni sau câțiva ani. Într-adevăr, cu cât evenimentul este mai îndepărtat în timp, cu atât mai mari favoriți, suntem, fie că e vorba de o calificare la vreo competiție majoră, fie că suntem calificați și avem ca și asigurat trofeul. Sau, în cazul Olimpiadelor, medalia care nu poate fi decât de aur. Iar când chiar încep calificările ori competiția propriu zisă, euforicii din urmă cu 4 ani ori cu două zile încep să caute (și, culmea!, să și găsească) explicații pe înțelesul nostru, al celor care habar n-avem câți factori destabilizatori au intervenit și pe care este clar că nimeni nu i-ar fi putut prevedea vreodată: clima ostilă, adversarii lipsiți complet de fair play și mânărind rezultatele în bandă cu arbitrii care urăsc România și românii de când s-au născut, problemele familiale, conspirația iudeo-masonică și, dacă toate astea nu sunt insuficiente, atunci e clar că adversarul „a fost mai motivat” (în traducere liberă: ălora li s-au dat niște prime zdravene pentru victorie, în timp ce ai noștri s-au dus să-și apere sărăcia și nevoile și neamul) și „și-a dorit mai mult victoria”. De unde să începem exemplificările? Poate de la mândrele Steaua și Rapid, care n-au câștigat titlul (și deci participarea în Champions’ League) doar fiindcă arbitrii vânduți lui Porumboiu și Paszkany le-au furat pe față. „Da’ las’ că le-arătăm noi lor în Europa League!”, au grohăit Copos și Becali, pregătindu-se (măcar) de o nouă semifinală între ele. Începând de alaltăieri seară, euforia lor a dat direct în depresie, singura lor preocupare devenind alcătuirea de „liste negre” cu jucători. Plus căutarea primului dintre cei 14 antrenori pe care-i vor schimba până la sfârșitul campionatului. La fel de mare era entuziasmul premergător Olimpiadei: îi spargem pe toți la canotaj (iar ăia, ai dracu’, în acest timp ne spărgeau bărcile cu burghiul), la gimnastică, la scrimă și la polo. Rămâne cum am stabilit: la gimnastică era călcâiul, la scrimă ne-au furat arbitrii, iar la polo ne arunca arbitrul, mereu, o minge dezumflată. Sau prea umflată.