– La vorbă trecută, domoală și limpede, cu cioplitorul bucovinean CONSTANTIN LUCESCU
Pe sculptorul-cioplitor CONSTANTIN LUCESCU l-am cunoscut în luna lui Făurar cu prilejul expoziției colective inaugurale a Cenaclului de Artă “Ion Irimescu” din Rădăuți, unde expunea cîteva troițe miniaturale din lemn de tei băițuit și patinat și privea de undeva stingher, dintr-un colț, la mulțimea de oameni care veniseră la vernisaj. La o manifestare de acest gen nu reușesc niciodată să stau de vorbă cu toată lumea; erau acolo o seamă de oficiali, de oameni cu vază, de artiști cunoscuți, iar Constantin Lucescu, pe care nu mi l-a prezentat nimeni, ședea tăcut și resemnat. Cînd mi-am notat numele expozanților am întrebat de cineva dacă autorul troițelor se află în sală și m-a condus către omul acela mărunt, cu mustață sîrmoasă de husar, cu vîrfurile răsucite în sus, pe care-l remarcasem inițial. Așa am ajuns să stau cu el căteva minute de vorbă. Am aflat atunci că sculpta icoane, troițe și iconostase care-au ajuns departe, tocmai în Africa de Sud sau pe Continentul American. Se pare că interesul meu l-a încurajat și mi-a spus că, dacă mai “îngădui” cîteva minute, aduce un album cu fotografiile lucrărilor sale. Am așteptat și-am avut ce să văd. M-am minunat dar, din păcate, trebuia să mă reîntorc grabnic la Suceava și-a rămas să stăm mai pe-ndelete de vorbă cu alt prilej. Timpul s-a rostogolit cu repeziciune iar discuția pe care-am convenit-o atunci risca să nu se mai întîmple în acest an. La început de decembrie am descoperit într-unul din sertarele biroului o cruce mică, cioplită din lemn de plop, pe care mi-a oferit-o atunci cînd ne-am cunoscut, și mi-am spus că e semnul că trebuie să împlinesc întîlnirea cu el. N-aveam de unde să știu c-acelea vor fi vorbele lui de pe urmă.
„Fac ce mi-e mai drag!”
L-am găsit pe Constantin Lucescu în atelierul în care, așa cum mi-a spus, lucra “prin bunăvoința lui Traian Postolache, directorul Muzeului Etnografic, și a primarului din Rădăuți, Mihai Frunză”. Un atelier al muzeului la care muncea ca restaurator de cca. zece ani. Ce-a făcut înainte de asta? De toate; de profesie era maistru mecanic, lucrase pe utilaje grele, în cariere, pe urmă a fost salariat la IMIL Rădăuți. “Am muncit pentru două vieți” mi-a spus el. Cînd am intrat în atelier, pe bancul de lucru avea o floare traforată din lemn de paltin pe care o cioplea migălos din daltă. L-am întrebat ce face și mi-a răspuns: “Fac ce mi-e mai drag”. Constantin Lucescu era bucovinean sadea, se născuse cu 58 de ani în urmă în apropiere de Rădăuți, în comuna Satu Mare, părinții săi fiind de loc din Bădeuți. Mi-a spus că-i place să poarte straiul popular bucovinean dar “nu numai la evenimente regizate, cînd toți se așează dinaintea blițului”. De cînd a început să sculpteze? Mi-a arătat într-un album prima sa lucrare, un cap cioplit în alabastru, datat în anul 1974, pe cînd se afla pe un șantier, o carieră de gips și argilă, de la Cheile Turzii. În sculptură era un autodidact. “N-am făcut un minut de școală – spunea el – dar mi-a fost drag să sculptez și-am învățat singur. Școala e bună, îți arată un drum, dar nu-ți spune că drumul vieții este asfaltat sau e plin de gropi. Eu am început din joacă și-ncetul cu-ncetul am înaintat. Fiecare om cînd se naște și-ncepe să miște degetele ia în mînă o bucată de lut și-o modelează. Toți avem, cînd ne naștem, darul frumosului dar unii uită de el”. Constantin Lucescu nu credea în întîmplare. Considera că toți avem cîte un dar, “dat de către Cineva nouă, păcătoșilor”. A sculptat o mulțime de iconostase, în Rădăuți (la bisericile Sf. Ilie și Învierea Domnului…), la Siret, în comuna Piscu de la Galați, sau în comuna Chendrea, satul Bălan, din județul Bihor. Dar multe din lucrările sale au ajuns și pe alte meridiane. “Am cel puțin o lucrare pe fiecare continent”, îmi spunea el răsucîndu-și vîrful mustății. Își dorea nespus să facă la Rădăuți o lucrare de mari dimensiuni, “Poarta Mîntuirii Neamului”, pentru care avea un proiect din anul 1998. Din păcate nu l-a sprijinit nimeni pentru împlinirea lui. Avea o mulțime de scule pentru sculptură, din care peste 150 de dălți pe care le-a cumpărat cu bani grei; mare parte din ele erau modificate sau făcute de el așa cum a crezut de cuviință că-i trebuie. “Mi-e groază cînd o fi să mor – spunea cu mîhnire – că am un plodan dar n-are răbdare și dragoste pentru sculptură”. Dialogul nostru s-a înfiripat ușor și-l reproduc integral:
„Dacă nu cioplesc două, trei zile parcă-mi lipsește ceva. E mai rău decît foamea”
– Ce reprezintă pentru dvs. sculptura?
– Pentru mine arta, sculptura, reprezintă viața. Eu fără asta nu pot să trăiesc. Cît voi putea mișca din degetele astea am să cioplesc. E mai mult decît o pasiune; dacă nu cioplesc două, trei zile parcă-mi lipsește ceva. E mai rău decît foamea.
– Dar de ce lucrați numai obiecte de cult?
– Inițial n-am făcut obiecte de cult, am lucrat diverse peisaje, busturi, miniaturi, dar, așa cum v-am spus, pentru mine întîmplarea nu există. Acum vreo zece ani, pe cînd eram la IMIL, nu prea aveam de lucru. Era în lucru Biserica Sf. Ilie și, ca să nu stau degeaba acasă, m-am dus la părintele Fediuc și l-am rugat să mă ia și pe mine la lucru. “Poți să pui niște PAL în interiorul bisericii?”, m-a întrebat părintele. I-am spus că da, pentru că la IMIL lucram și parte de lemn. Am pus pe interior aproape tot PAL-ul pe care l-a pictat apoi pictorul Gavrilean. Am văzut că nu erau porți și i-am spus părintelui c-aș putea să fac niște porți sculptate deși nu mai lucrasem niciodată așa ceva. Nu mi-a răspus nimic atunci așa că mi-am văzut de treaba mea dar într-o zi a venit la mine și m-a întrebat dacă pot să fac un iconostas. De ce-am spus că pot, nici acuma nu știu! N-am mai făcut niciodată dar am simțit că pot s-o duc la capăt. Părintele a procurat materiale, mi-a dat în spate la Protopopiat o cămăruță și m-am apucat de lucru. În trei luni am făcut iconostasul. Mi-ați pus întrebarea cum am ajuns să fac obiecte de cult. Păi, preotul n-a văzut nici o lucrare de-a mea dar a avut încredere în mine. Puteam să stric atîta material, cînd te apuci de un iconostas e vorba de 4 – 5 metri cubi de lemn…După ce l-am terminat l-am întrebat: “Părinte, mi-ai dat să fac lucrarea asta, cum de-ai avut curajul, nu ți-a fost frică?”. Știi ce mi-a zis? Doar atît: “Vezi c-am avut!”.
– V-a citit el cumva.
– M-a citit? Eu știu dacă m-a citit el? Sau poate Altcineva m-a citit?! Eu în întîmplare nu cred. O clipă poate hotărî viața unui om, a unei comunități, a unei țări și chiar a lumii întregi. Ei, pentru mine, clipa aceea a fost atunci. De atunci am început să cioplesc și de atunci lucrez, cu mici excepții, numai obiecte de cult. Și-am făcut pîn-acuma sute. Cînd n-am ce face cioplesc cîte zece, douăzeci de cruciulițe din astea. Cînd vine cineva la mine îi dau una în dar. Dacă eu mănînc înt-o zi, beau apă și nu lucrez atunci n-am mîncat degeaba?
„Mîndria ți-o dezvolți față de alți oameni, fericirea ți-o trăiești în singurătatea ta”
– Pînă la urmă, tot trebuie și un folos de pe urma muncii.
– Trebuie, e drept, dar de la a trăi de pe urma asta și pînă la a fi avar e cale lungă. Sînt mulți care fac așa; ei au un preț. Eu n-am cerut niciodată, mai ales de la un preot: “Părinte, îmi dai atîta și-ți fac!”. Am spus că Biserica e săracă, și din cît are, după apreciere și după bunăvoință, preotul îmi va da și mie ceva. Nu vreau ca cerînd să mă lipsesc de bucuria de-a putea face ceva. Dacă mă mulțumesc cu puțin am și de lucru și am și eu bucurie de pe urma muncii mele. Oricum, nu mi-am propus să mă îmbogățesc din asta.
– Dar alții s-au îmbogățit.
– Treaba lor, dac-or crede c-or să ducă cu ei dincolo, pe lumea aialaltă, averile pe care le-au adunat, n-au decît…Eu n-am ce duce cu mine, decît păcatele.
– Ce stare aveți cînd vă apucați de treabă la o astfel de lucrare?
– Cînd lucrez nu mă mai gîndesc la altceva. E o stare pe care eu n-am cum s-o explic…poate că toți cei care lucrează o simt la fel dar cei care nu fac așa ceva cu siguranță nu au cum s-o simtă iar eu nu sînt în stare să spun în cuvinte…Mă depășește lucrul acesta…
– Cînd vedeți c-ați terminat o lucrare aveți un simțămînt aparte?
– Da, întotdeauna cînd termin o lucrare, mică sau mare, mă uit și-mi spun: “Se putea și mai bine!”. Oricît de bine-ai face un lucru, cînd îl vezi gata îți dai seama că se putea face și mai bine. Eu simt bucuria muncii mele.. simt bucuria că, în afară de păcate, pot face și lucrurile astea…Dar nu sînt mîndru, mîndria este un păcat. A fi fericit de pe urma muncii tale este însă cu totul altceva. Mîndria ți-o dezvolți față de alți oameni, fericirea ți-o trăiești în singurătatea ta. Eu mă consider așa, la urma – umelor între artiști. De aceea nici nu prea particip la expoziții. Eu am expoziții permanente și după ce mor. Ce-mi trebuie mie o expoziție de o săptămînă, două, cînd lucrările mele rămîn și după ce mor?
„Cel care vrea să se apuce de cioplit să știe că pînă nu va consuma o mie, două de creioane, pînă nu va face o tonă de talaș de daltă, nu va putea spune că știe să sculpteze”
– De unde vă luați modelele?
– Eu n-am trecut prin școli dar, vedeți dvs., cunoștințele de artă sînt așa precum îi omul pe podul lui. Muncește o vară, își adună și pune pe pod ca să aibă de unde lua. La fel și eu, am citit o carte, am văzut o expoziție, un muzeu, m-am dus într-o biserică iar ochii au văzut și au înregistrat. S-a adunat un volum de cunoștințe…pe urmă e simplu, iei o bucată de lemn și merge de la sine. Eu fac doar unicate, nu lucrez în serie, deși anumite elemente se repetă, pot fi asemănătoare, iar la iconostase trebuie să respecți anumite canoane…
– Vă faceți singur schițele, desenele? Ce sfat i-ați da cuiva care-ar vrea să se apuce de sculptură?
– N-am făcut nimic după schițele altcuiva. Toate sînt creațiile mele deși, așa cum am spus, unele elemente sînt preluate din tradiție…Cel care vrea să se apuce de cioplit să știe că pînă nu va consuma o mie, două de creioane, pînă nu va face o tonă de talaș de daltă, nu va putea spune că știe să sculpteze…
– Cu ce altceva vă mai bucurați, cu ce vă mai încărcați sufletul?
– Citesc foarte mult. De mic orinde am fost, acasă, prin țara asta, c-am lucrat în foarte multe locuri, în primul rînd am căutat bibliotecile. M-am înscris la biblioteci și am luat cărți. Apoi am început să cumpăr cărți și am acasă cîteva rafturi cu cărți pe care le prețuiesc.
– Sînteți un om credincios?
– Altfel n-aș putea face ceea ce fac. Eu cred nelimitat în Dumnezeu, chiar dacă sînt păcătos.
– Care vi s-ar părea cea mai mare mulțumire în viață? Ce v-ați dori să vi se-mplinească?
– Să termin „Porțile Mîntuirii Neamului”. Dar nu depinde exclusiv de mine, e vorba de materiale pe care nu am posibilitatea să le procur singur. Dar poate m-o ajuta Dumnezeu!
*
P.S. Dorința lui Constantin Lucescu nu se va mai împlini. A doua zi după ce-am stat de vorbă cu el a trecut în Lumea Drepților. Vorbele sale ar fi putut rămîne neconsemnate. Mi-am amintit că Iorga spunea că pentru a păstra „florile gîndului”, pentru a nu fi luate de vînt, acestea trebuie scrise. Dar și florile sculptate pe catapetesme de Constantin Lucescu vor dăinui și nu se vor ofili niciodată.
