America de ieri, Europa de azi
Moto: „Viciile celor care guvernează și imbecilitatea celor guvernați nu vor întârzia să submineze democrațiile” (Alexis de Tocqueville)
A cunoaște cauzele bolii reprezintă o șansă de profilaxie și de terapie. Valabil în medicină, valabil și în politică. Astăzi voi invoca un mare diagnostician al maladiilor politicului: Alexis de Tocqueville.
Recentele valuri de aversiune față de infractorii români declanșate în Italia și, de aici, și în alte țări europene, au fost urmate – printr-un veritabil „incendiu” politico- mediatic ce s-a întins cu repeziciune endemică – , de o stare de angoasă față de români în general, ca popor, adică față de toți românii, iar apoi, prin extensie, față de multe alte specii etnice de expați sosiți la lucru. Guvernul italian, alte guverne europene, au reacționat prin directive de urgență și expulzări de cetățeni români în loturi, fapte care însă vin în contradicție cu legislația comunitară europeană.
Oare visul european se va frânge înainte de a se fi născut, la concurență cu marele eșec al visului american? Oare asistăm, de fapt, la ruinarea capitalului de încredere și de regenerare al democrațiilor, sub presiunea unor curenți abisali imposibil de controlat?
Să recapitulăm puțin problema: „Nu coalizăm state, ci unim oameni”, afirma Jean Monnet în 1952. De aici a pornit totul. Însă timpul a erodat entuziasmul inițial al curentului european, pe măsură ce eșecurile adăugate au complicat șansele de reușită. Sensibilizarea actuală a opiniei publice cu privire la Uniunea Europeană și implicarea cetățenilor în activitățile acesteia reprezintă o mare provocare la care trebuie să facă față atât instituțiile europene în prezent, cât și cetățenii intrați în joc. Să fim sinceri, avem o problemă: aceea de a gestiona identități naționale, de a gestiona imagini publice și clișee culturale. Nimeni nu știe încă despre el însuși în ce măsură este mai mult european decât francez sau italian, român ori spaniol. Și invers.
Frământările de astăzi din Europa au ca ferment o observație veche, pe care Alexis de Tocqueville o făcuse încă de la celebra sa călătorie în America, în calitate de jurist, aristocrat dar și de gânditor preocupat de studiul democrațiilor și al spiritului democrat. În partea a treia a cărții sale „De la démocratie en Amérique” (Paris, Ed. Flammarion, 1981), el introduce o distincție esențială prin care explică „stabilitatea politică și consensul american”. Se demonstrează astfel pentru prima oară că „societatea cu adevărat democratică este puțin propice revoluțiilor, prin șirul de întrepătrunderi foarte strânse ale microintereselor conservatoare pe care nu încetează să le creeze și să le întrețină. Dimpotrivă, inegalitatea duce la revoluții și francezii au făcut-o pentru a distruge societatea aristocratică și ideologia inegalității.” Acesta din urmă este modelul care a germinat în Europa. Care este opoziția fundamentală dintre democrația americană și cea de tip european? „În America, există idei și pasiuni democratice; în Franța, y compris Italia sau Europa, noi avem încă pasiuni și idei revoluționare”… Pentru că și Franța, ca și Italia, și prin extensie Europa, au perpetuat pasiuni și o stare de spirit puțin propice stabilității instituțiilor.
Ceea ce ni se întâmplă nouă astăzi în Europa se supune descrierii și avertismentelor lui Tocqueville, reductibile la observația că „națiunile europene au dobândit o stare socială democratică, o stare de spirit democratică, fără să aibă instituțiile corespunzătoare și, în absența acestor instituții, nici tradițiile politice sau religioase care să fie o contrapondere pentru această democrație. De aceea, istoria lor este caracterizată de tăcerea popoarelor pasive și demoralizate în fața unor guvernări puternice și organizate, preludiul unei situații comparabile cu sfârșitul Republicii romane”. Fructele amare ale acestei stări de fapte le gustă popoarele recent extrase din tirania sovietică și care încearcă să construiască „democrație” din nimic. Dar malformațiile morale ale acestor cetățeni, viciile lor de sclavi, pe care le vedem la tot pasul printre noi, nu contenesc să le fie lor înșiși obstacole: „Este greu de conceput cum niște oameni care au renunțat total la deprinderea de a se conduce singuri ar putea reuși să aleagă corect pe cei care trebuie să conducă; și nu vom izbuti niciodată să credem că un guvern liberal (în sensul liberalismului american, fără aluzie la curentele politice românești, n.m.), energic și înțelept ar putea vreodată ieși din sufragiul unui popor de servitori”, constată Tocqueville.
Ei bine, proba esențială pentru construirea democratică europeană pare să fie, de pe pozițiile reflecțiilor tocquevilleene de după experiența americană, o gestație a unei anti-Europe. Adică „fără moștenire aristocratică, fără legate absolutiste, fără pasiuni revoluționare. Având, dimpotrivă, o tradiție a libertăților locale colective.”
Sperietoarea sperietorilor devine, în acest sistem teoretic, un concept glisant, ce scapă legiferărilor, și care operează când cu opoziția aristocratic/ democratic, când cu alternativa cezarism democratic/ libertate democratică (vezi cazul acțiunilor ultra-naționaliste dar antieuropene italiene recente). Și, până la urmă, în Europa actuală pot fi întrunite simultan condițiile de compatibilitate dintre democrație și libertate? Iată o întrebare obsesivă ce face parte din moda europeană a ideilor generale în materie de politică și care are ca răspuns deocamdată confuzia, discriminarea și corupția. Ce spune Tocqueville despre aceste lucruri? „În corupția celor ce ajung din întâmplare la putere există ceva grosolan și vulgar, care contaminează mulțimile. Ceea ce este de temut nu e atât priveliștea imoralității celor mari, ci a imoralității care duce la mărire. În democrație, cetățenii simpli văd un om ieșit din rândurile lor, care în câțiva ani dobândește bogăția și puterea: acest spectacol le ațâță uimirea și invidia; ei vor să știe cum cel care ieri era egalul lor este astăzi împodobit cu dreptul de a-i conduce.
Se produce astfel un soi de amestec odios între noțiunile de josnicie și putere, decădere și succes, utilitate și dezonoare.”
Deocamdată, aceasta este Europa. Aceasta a fost și America. De ce ar fi România altfel?
Angela FURTUNĂ
Publicistă, scriitoare
Membră a Uniunii Scriitorilor din România
angelafurtuna@yahoo.com
http://laurencejth.over-blog.net/
