„Eu, ca și ministru”

De asta îmi arde mie acum, când cifrele pandemiei explodează, Trump este pe cale să piardă alegerile și Vulpița s-a întors inopinat la Blăgești? Bănuind reproșul, încerc să-l preîntâmpin: ei bine, da, luați-o ca altă virusare, ca o maladivă obsesie de grămătic: pur și simplu sufăr când văd cum stricătorii de limbă beneficiază, în România, de eternă amnistie! Pe zi ce trece, limba strămoșilor este tot mai stâlcită, deteriorată, sub privegherea și cu largul concurs al radioului și televiziunilor. Odată și odată, CNA ar trebui să pună decis piciorul în prag! Veghează cu osârdie la „respectarea exprimării pluraliste de idei”, uitând că între misiile sale statutare se află și „protejarea culturii și a limbii române” – cum stă scris în Statut! C.N.A. urmărește cu strașnică atenție tot soiul de încălcări ale regulamentelor, rămânând inert la promovarea și generalizarea, prin radio și tv., a inculturii stricătoare de limbă! Sumedenie de năzbâtii capătă, prin tolerare și proliferare, statut ilicit de normă. Și când, în sfârșit, prostia devine prea de tot evidentă, degeaba o mai arăți cu degetul, fiindcă-i mult prea târziu: s-a încuibat în limbă și, grație toleranței academice, se consideră că de astă dată o legitimează… uzul! Bun în grad!
Cine mai pronunță azi o anumită categorie de nume proprii accentuând corect? S-a uitat de mult! Ciubotáriu a devenit Ciubotaríu, Grădináriu, Grădinaríu, Pescáriu, Pescaríu ș.a.m.d. Deplasarea accentului pe penultima silabă a unui diftong inexistent pare a lăsa impresia unei exprimări… mai elevate și mai „domnești”, tot așa cum lui Jupân Dumitrache i se părea mai „de oraș” să spună „cremenal”în loc de „criminal”. Nu există o lege a evoluției fonetice, vreun temei de istorie a limbii care să justifice inventarea unei silabe niciodată atestată până acum și tâmpa schimbare de accent; o explică doar dorința incultului de a se da „mai domn” și mai știutor de carte. Dacă doar o săptămână-două radioul și televiziunea ar fi atras atenția asupra flagrantei lipse de corectitudine și, pe post, s-ar fi difuzat doar formele nominale nepervertite, prostia nu s-ar mai fi lăbărțat. Acum, e prea târziu! Numele proprii ale românilor nu mai sună precum ni le-au lăsat strămoșii, pe tată îl cheamă într-un fel, și pe fiu altfel, fiindcă maneliștii gramaticii le-au răsucit după mintea lor puțină și odihnită.
Aproape că a intrat în subconștient alt fenomen pur și simplu idiot: „ca și”. De cine știe când nu se mai spune „alb ca varul”, ci „alb ca șivarul.” De ce? Dintr-o pudică frică de cacofonii. Poate că sună ca dracu’ „lucrez ca contabil” și, în astfel de cazuri, introducerea unui și-tampon (de care propoziția n-are nici o nevoie) devine cumva tolerabilă.
Dar de ce „eu, ca și ministru”? Ascultați cum se vorbește în Parlamentul României și veți constata cât de repede tâmpenia a prins – pentru simplul motiv că o persoană nesigură pe ceea ce (mai) știe adoptă grabnic „noutățile” ce l-ar putea aduce în preajma vorbirii „elevate”. Aștept ca versul eminescian „Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri” să devină „Trecut-au anii CA ȘI norii lungi pe șesuri”!
Sunt lucruri pe care nu odată le-am mai spus și scris, de câteva ori chiar în această rubrică; ei bine, o să le repet cu orice prilej, doar-doar s-o sesiza cineva de la CNA și-și va aminti că între sarcinile instituției se numără protejarea limbii române – și, logic, a limbilor minorităților. Cacofonii mai mult sau mai puțin tolerate există în toate limbile, dar nici una nu știu să fi recurs la soluții pompieristice de genul cretinului „ca și”!
Altă boacănă: numeralul șaptesprezecea devenit de mult, la Radio București, „șaptisprezece”. Probabil că deținătorii patentului au urmat nu șapteclase elementare, ci șapti!Ce să mai spun despre „oradoisprezece”? Dac-ar fi statornici în neștiința lor penibilă, cei ce spun „ora doisprezece”în loc de „ora douăsprezece” (pe Rareș Bogdan l-am auzit vorbind despre „doisprezece fete”!) ar trebui să pronunțe și „ora doi”în loc de „ora două”… A lucrat și sus-semnatul la Radio și la Tv. Atunci când intervievatul stâlcea gramatica, fie că-l opream și înregistram fraza din nou, fie că – în cazul transmisiei directe – strecuram în pasajul următor o formulare asemănătoare pronunțată corect, cu evidentă și apăsată intenție de a avertiza ascultătorul că alta-i recomandarea gramaticii limbii române. Te-ntrebi cui îi mai pasă, astăzi, cu adevărat, de starea „limbii vechilor cazanii!”