Eternitatea

Voiam să merg la „Eternitate” noaptea asta, când cimitirul e-o mare de flăcărui tremurătoare și peste cea de a șaptea colină ieșeană plutește duhul, nădejdea și credința reînvierii. A trebuit să ajung acolo încă de joi. La înmormântarea lui Adi Cusin.
Trupul mărunțel din raclă n-are nici o legătură cu ultima imagine a poetului păstrată în memorie, dar mai ales cu acelea din tinerețea noastră universitară, în care parcă-l văd și-acum recitându-și poemele. „Ne făcea surcele pe toți prin felul în care-și spunea poeziile” – scrie undeva Cezar Ivănescu. Și tot el: „Adi Cusin a avut geniu până la 18 ani. Ne amintea frapant de tragic dispărutul Nicolae Labiș.” Iar într-un interviu din „România liberă”, declară că „în toamna anului de grație 1960, nimeni dintre cei vii nu i se putea opune lui Adi Cusin (…) Doi ani de zile am trăit în Iași obsedat și tiranizat de modelul Adi Cusin…”
Ultima oară l-am întâlnit tot la „Eternitatea”: se muta la cele veșnice poetul Mihai Ursachi și l-am întâmpinat pe Adi, ca întotdeauna, cu distihul lui exemplar prin cadență și sugestivitate, devenit parolă: „Pe o stradă din Suceava / Mirosea a mere coapte.” Nu bănuiam că-i măcinat de cancer încă de pe atunci – oricum, se străduia să nu arate și să nu se comporte altfel decât îl știam. Acum, în biserica în care a trecut, fie odihnindu-se în raclă, fie ca martori înegurați din întristata adunare, jumătate din istoria culturii române, lume puțină. Scriitorii n-au catadixit să vină. Cei de la Teatrul „Luceafărul”, unde Cusin a fost ani buni secretar literar, așijderea. S-a împărțit doar un sfert din snopul de lumânări cu batiste, pregătit cu o anume speranță de familie, celelalte rămânând într-o strană, asemenea unui buchet de flori ofilite.
Cândva, cinicul P.P. Carp a declinat invitația la o ceremonie funebră spunând că nu înțelege să facă servicii ca nu i se pot întoarce. Sufletist și încă romantic, Cusin, grav bolnav, a venit tocmai din Capitală să conducă pe ultimul drum un poet ce-l prețuia, în vreme ce confrații lui ieșeni nu s-au ostenit să urce până la capela prin care, în cele din urmă, vom trece cu toții, fiindcă, așa cum spunea Democrit, „Oamenii, în timp ce fug de moarte, aleargă după ea”. Și ca să-nchei istorisirea într-o notă ceva mai veselă, îmi amintesc și reproduc aici promisiunea fermă a lui C. Ștefanache: „Eu, la tine, vin.”
Întors acasă, încep să scriu articolul de față. Sună telefonul: „acum zece minute a murit Cezar Ivănescu”.
E prea de tot! În câteva săptămâni, am pierdut patru prieteni: George Pruteanu, Sabin Bălașa, Adi Cusin, Cezar Ivănescu! Ce a mai rămas din marea poezie ieșeană, după definitivele plecări ale lui Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu? În popor se zice că, dacă Domnul te cheamă la el în săptămâna patimilor, e semn că te afli în grația celui de sus. Poate. Pentru Cezar, lunile lui 2008 au fost în întregime ale patimilor. Ajunsese o umbră. Moartea, sunt sigur, are legătură cu nenorocita lui stare sufletească. Hărțuit de-o acuză care nici acum nu știm dacă-i a CNSAS-ului sau doar a unui membru prea gureș, dacă într-adevăr s-a votat în unanimitate ori nici nu s-a ajuns la vot, dacă incriminatul a fost ori nu invitat pentru lămuriri, așa cum cere legea… într-un cuvânt, iată, rămâne sub semnul întrebării seriozitatea și temeinicia verdictului (dacă o fi fost verdict…) de colaborare cu Securitatea în anii studenției. Procesul intentat de Cezar se va stinge datorită dispariției petentului.
Degeaba a fost distins răposatul cu ordinul cel mai înalt, „Steaua României”, zădarnic s-a afirmat ca una dintre vocile reprezentative ale poeziei române: mereu va prevala, în aprecierea contemporanilor, acuzația de colaboraționism. Cu siguranță, nu și în aceea a posterității. Într-un articol anti-Ivănescu (altfel, decent scris) din revista „Argeș” nr. 2/2008, cineva se întreabă: „imaginați-vă că ați afla, într-o zi, că Eminescu ar fi fost un jalnic colaborator al serviciilor secrete. Ar diminua asta dramatismul „Rugăciunii unui dac”? Tragedia „Odei în metru antic”? Măreția „Scrisorilor”? Până unde trebuie extinsă linia de demarcare între artist și cetățean?”
Moartea lui Cezar adaugă întrebării dramatică actualitate.