Fiecare din noi ne facem în minte un scenariu al propriei noastre vieți și chiar a copiilor noștri. De regulă scenariul cuprinde lucruri frumoase, pe care ni le dorim să se întâmple. Iar atunci când aflăm că altora se întâmplă lucruri mai puțin plăcute sau chiar oribile, îi compătimim, ne spunem „Nu știu ce-aș fi făcut în locul lor, cred că e groaznic!” și ne rugăm să nu ni se întâmple și nouă. Însă … dacă ni s-ar întâmpla? Ce-ar fi să privim în față lucrurile de care ne este frică cel mai mult ca părinți?
Sigur, nu există o ierarhie a acestora. În funcție de ceea ce credem și de ceea ce am trăit până acum unele situații par mai tolerante decât altele. Însă toate aduc cel puțin un disconfort sau un șoc puternic sau o durere imensă și continuă.
O situație destul de frecventă e cea în care părinții descoperă o boală a copilului lor. Unele boli pot fi grave, letale, cum ar fi cancerul, altele pot fi cronice, se poate trăi cu ele, dar cu grijă, cum ar fi diabetul. Am cunoscut recent o mamă care își pierduse băiatul și am avut singura dovadă de până acum că se poate trăi și cu o asemenea durere în suflet. Însă să mă întreb dacă eu aș putea să trăiesc fără copiii mei, îmi e imposibil să îmi răspund că da. Dar poate o astfel de întrebare din când în când ne va aminti faptul că ei sunt daruri pe care le-am primit în viața asta, nu ne aparțin, nu noi putem hotărî destinul lor, așa că să ne bucurăm la maxim de ei cât trăim.
În alte cazuri însă e mai ușor să ai o atitudine pozitivă, chiar dacă situația trăită nu e deloc roz. Am citit recent pe blogul unui tătic prezentarea celei mai mari fetițe a lui din cei trei copii pe care îi avea, în care spre final era scris: „Anul trecut am descoperit că are epilepsie. Asta e. Ce poți să faci? Orice copil are nevoie de un hobby.” Sigur, să descoperi că propriul tău copil suferă de o asemenea boală nu poate fi ușor, dar să ai o asemenea atitudine e de admirat.
Se mai poate întâmpla să îți pierzi copilul – la propriu. Cei care au trăit așa ceva știu că nu e de glumă. Sunt suficiente câteva minute și îți trec prin cap cele mai groaznice scenarii de care ai aflat vreodată la știrile de la ora 17. Așa că fii cu ochii pe el, învață-i pe ceilalți să facă la fel, nu presupune că știe el să se întoarcă sau că ceilalți oameni sunt de bună credință, fiindcă nu e valabil întotdeauna. Stabiliți ce puteți face în caz că vă rătăciți unul de altul, la mall, pe plajă, în oraș, etc. Dacă e mai mare, învață-ți copilul ce are de făcut în astfel de situații – la cine să se ducă să pună întrebări, unde să stea să aștepte, să nu iasă pe ușă dacă sunteți în spații închise. Învață-l numărul vostru de telefon, numele complet și adresa. Dacă e mic, poți să îi scrii numărul de telefon pe pantofi, pe talpă dacă rezistă sau pe lateral. Sau pe eticheta de la geacă. Asta pentru cazul în care cine îl va găsi e interesat să îl și dea înapoi. Dacă nu, faptul că agresorul îi va ști numele mic de pe o etichetă va fi derutant pentru copil și va avea tendința să aibă încredere în el fiindcă îi spune pe nume.
Pentru cazurile în care copilul este atacat învață-l să nu răspundă străinilor, exersați împreună în parc care persoane par dubioase și care nu (la prima vedere măcar), învață-l să facă scandal să intimideze agresorul, să aibă încredere în intuiția lui, să se bazeze mai mult pe frică decât pe politețe (de exemplu, dacă simte ceva suspect să nu intre în lift cu persoana respectivă, mai degrabă să pară nepoliticos și să plece, etc.). Nu sunt situații ușor de discutat cu copilul, fiindcă tu ca părinte ai vrea ca el să aibă mereu o viață frumoasă, însă nu există nici o garanție pentru asta, așa că mai bine îl pregătești delicat, fără să îi instalezi frică de străini sau de a merge singur pe stradă. Mulți părinți își dau copiii la karate pentru a ști să se apere, însă nu cred că e suficient fără să știe cum să interpreteze semnalele psihologice ale unei situații potențial periculoase.
Alte situații de nedorit sunt accidentele din casă provocate de copii. Pentru asta e bine să știe că doar păsările și zânele din basme pot zbura, nu și fetițele, oricât ar fi ele de zâne, că dulapurile suspendate nu țin mereu întreaga lor greutate, că focul poate arde tot, că geamurile de la uși sau de la dulapuri pot cădea, etc.
