Un capitol aparte în acest „neprevăzut” îl ocupă însă sexualitatea propriilor noștri copii.
Da, din păcate, copiii pot fi abuzați, violați și maltratați de către adulți, si cel mai des de către adulții pe care ei îi cunosc personal. Așa că învață-ți copilul care mângâieri sunt inofensive și care nu, care părți ale corpului pot fi atinse și care nu, care pupături sunt permise și care nu. Învață-l să se opună și să spună nu, dacă este invitat la astfel de comportamente. Învață-l să îți spună imediat dacă se întâmplă ceva dubios, fără să îi fie rușine. Și ia-l în serios dacă o face. Pe fete învață-le să evite situațiile potențial periculoase și să „citească” semne că ceva nu e în regulă.
Când sunt mai mari, provocările tale ca părinte pot fi și altele. Băiatul poate să te anunțe că el e gay, iar fata că e însărcinată. Cred că preferi să nu te gândești la asta, dar dacă s-ar întâmpla, ar fi bine să fii un pic mai pregătit măcar la nivel de imaginație decât să fii total șocat. Iar dacă nu se întâmplă, să te bucuri și mai mult că nu ți s-a întâmplat.
Recent, citind întrebarea unui băiat de pe un forum, cum să-și anunțe mama că el e gay, am ajuns să mă pun în situația ei. De fapt ce m-ar durea cel mai mult? Dacă ar fi singurul copil, pe mine personal m-ar durea să știu că nu mai există posibilitatea de a avea nepoți, pentru că eu îmi doresc asta. Apoi faptul că el nu va avea o viață ușoară datorită atitudinii celorlalți, și nici noi ca părinți. Faptul că aș crede că am greșit undeva în educația lui și poate ceilalți ar crede la fel. Și pentru că eu personal nu consider că sexul între persoane de același sex e ceva firesc pentru specia umană. Nici biologic, nici religios și comportamentul lui ar intra în contradicție cu ideile mele – care ar fi puse serios la încercare. Pentru tine cum ar fi?
Si totuși această situație deși e din ce în mai des întâlnită e totuși mai rară decât cea în care fiica ta adolescentă rămâne însărcinată. Și deși pare situația cea mai puțin gravă (nimeni n-a murit, nimeni nu e bolnav pe viață, accidentat sau răpit) fiind încă destul de „rușinoasă” la nivel social, reacțiile unor părinți sunt total disproporționate. Dacă atunci când ți-a murit un copil sau ai un copil bolnav ai parte de toată compasiunea întregii societăți, atunci când ai un copil cu burta la gură din flori – ai parte mai mult de acuzații, critici, reproșuri – spuse sau nespuse, dar cel mai des închipuite. Iar acest lucru îi împiedică imens de mult pe părinți să aibă o comunicare profundă cu copiii lor în acea perioadă, ceea ce duce la reacții ce traumatizează pe viața copilul și fac să se rupă pentru totdeauna legătura dintre ei. Așa cum este cazul unei fete de pe site-ul www.parintifaravoie.ro pe care îl reproduc aici cu acordul autorilor:
„M-am tot gândit dacă să vă scriu sau nu, dar am citit și celelalte cazuri și cred că povestea mea poate să fie de folos celor care sunt interesați de tragediile noastre. Acum doi ani mi-am început viata sexuală alături de iubitul meu la care țineam enorm de mult, amândoi iubindu-ne ca pe ochii din cap. Totul era minunat, până într-o zi când am rămas însărcinată. I-am spus ăi am rămas șocată de reacția lui: a zis ca e ok, vom găsi o soluție, dar că nu știe cum e posibil de vreme ce ne-am protejat, cel puțin când am fost cu el… Nu am fost niciodată în viața mea mai jignită! M-am simțit ultimul om! A rămas că vom păstra copilul (dacă sunt sigură că e al lui pentru că urma să facem un test de paternitate) și am mers să le spunem părinților. Reacția? Părinții mei, fracțiune de secundă, m-au târât afara din casă, m-au dus din palmă-n palmă, jignindu-mă in continuu la doctor și au plătit întreruperea de sarcină împotriva voinței mele (ei mă țineau și doctora îmi omora copilul). Părinții lui l-au transferat imediat la altă școală, iar din toamnă s-au mutat la București, interzicându-i sa mă sune sau să mai aibă cea mai mică legătură cu mine. În prezent sunt elevă de 10 la un prestigios colegiu și nu voi mai putea avea niciodată copii datorită avortului respectiv. De aproape nouă luni sunt angajată cu o jumătate de normă și locuiesc (ilegal) într-un cămin studențesc departe de cei care mi-au răpit șansa de a fi vreodată mamă. Părinții mei mă caută, își cer iertare, au pus poliția să mă aducă la ei, dar până acum n-au reușit – si cu siguranță nu vor reuși – să mă facă să uit trauma la care am fost supusă…Din păcate în România orice lucru minunat – ca un copil de exemplu – trebuie strivit fără drept de apel… Cu ce ne deosebim de animalele care-și omoară puii? Cu nimic! Fiți responsabili și încercați pe cât posibil să înțelegeți că tragedia mea poate fi oricând povestea fiecăruia dintre voi!”
Așa că păstrați comunicarea deschisă cu copiii voștri de când sunt mici până sunt mari și după aceea, discutând în același timp și teme incomode cum ar fi pregătirea lor pentru viața lor sexuală. Efortul și disconfortul de a face acest lucru e mult mai mic decât riscul de a nu o face. Succes!
