Este dansul un păcat? (I)

Ramona Bădescu: Oare a râs vreodată Iisus? A spus El vreo glumă, a avut simțul umorului, a dansat El? A făcut lucruri cu totul „nefolositoare” ca acestea? De ce Iisus nu vorbește niciodată despre râs, despre dans? Poate pentru că aceste lucruri sunt absolut normale, de la sine înțelese?
Maica Siluana: Frumoasă întrebare. Haideți să ne gândim de ce a venit Mântuitorul, de ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, de ce S-a făcut Dumnezeu om? El n-a venit cu o listă de probleme pe care să le rezolve sau să le îndrepte pe pământ. N-a venit cu o listă de păcate să ne spună: astea sunt, astea nu, ci a venit ca să refacă legătura omului cu Dumnezeu, să-l facă iarăși pe om „suflet viu”! Omul se rupsese de Dumnezeu și firea aceasta – trupul și sufletul omului – nu mai era capabilă să primească energia necreată, harul lui Dumnezeu, cu care noi suntem oameni în sensul adevărat al cuvântului. Fără energia aceasta de la Dumnezeu noi nu suntem oameni. Puterile sufletului nostru și ale trupului nostru sunt niște energii care sunt făcute de Dumnezeu ca să primească o putere străină lor și să conlucreze cu ea. Puterea mea este făcută de la început să aibă în ea puterea lui Dumnezeu. Neamestecată. Dar nedespărțită. Împreună. Puterea lui Dumnezeu cu puterea omului. Așa ne-a făcut. Ne-a făcut și a suflat suflare de viață. Această suflare a intrat în mine și eu trăiesc, sunt în ea, în vibrația ei. Dansez în ea, dacă vreți. Cineva dădea un exemplu plastic despre cum este suflarea lui Dumnezeu față de ființa mea: este cam cum ar fi vântul cu o frunză care zboară. Vântul face ca frunza să zboare, dar nu intră în frunză. Fără vânt, frunza este o frunză care cade. În vânt, frunza este o frunză care zboară, care dansează, nu?
R.B.: Da.
M.S.: Așa ne-a făcut Dumnezeu. Omul, când n-a mai făcut ce l-a învățat Dumnezeu să facă și ce i-a zis că e bine pentru el, a murit, a căzut, n-a mai dansat cu Dumnezeu! Dumnezeu l-a dăruit pe om cu libertate și l-a învățat, prin poruncă, ce e bine, ascultarea de Dumnezeu, și ce e rău, neascultarea de Dumnezeu. Dar i-a respectat libertatea de a alege, insistând să-l învețe ca pe un copil, că în funcție de alegerea lui va trăi sau va muri. Și când omul a ales să calce porunca, a murit. Adică s-a desprins, s-a tăiat de această energie a lui Dumnezeu și arată cam cum arată un frigider care nu mai e în priză. Un frigider scos din priză are tot ce-i trebuie ca să-și împlinească rostul: are freon, are instalația necesară, are sertare, are izolare termică, la început are și ceva gheață, dar, încet-încet, se dezgheață, curge, ruginește și nu mai e bun decât să pui cloșca în el…
R.B.: Să înțeleg că fără Dumnezeu suntem deconectați?
M.S.: Exact, deconectați. Și, până la „plinirea vremii”, omul a tot văzut cât de greu este fără Dumnezeu, cât de rău e să fii tu dumnezeu… Că omul căzut, și noi toți asta vrem, să fim dumnezei fără Dumnezeu: „eu am dreptate”, „eu hotărăsc”, „eu pot”… Și pot și pot, până într-o zi când nu mai pot… Vreau, vreau, dar într-o zi nu mai vreau. Nu că nu mă lasă alții, dar nu mai vreau eu. Ei, cine e acesta care acum poate, acum nu mai poate, acum vrea, acum nu mai vrea! Ce fel de dumnezeu sunt eu, acesta? Pentru că sunt un dumnezeu, iată, pe care îl doare burta. Poți să te rogi, să te închini unui dumnezeu care are crampe intestinale? Nu poți. Și așa ne dăm seama, încet-încet, descoperim, că nu suntem dumnezei. Suntem minunați, dar ne lipsește ceva. Și acest ceva ce ne lipsește ne doare. Tânjim după acest ceva și-l căutăm… În votcă, în avere, în dans, în plăcerile pământești și nu-l găsim pentru că nu este. Nu este. Ce ne lipsește este Dumnezeu. Dar iată, Dumnezeu a venit, e cu noi, S-a făcut om și a zis: „Veniți la Mine voi, toți cei osteniți și Eu vă voi odihni pe voi!”. Un om odihnit este un om întreg, întregit, un om care s-a întors la Dumnezeu și Dumnezeu și-a făcut sălaș în el. Acum totul e altfel. Acum mănâncă așa, ca un om cu Dumnezeu în el, bea ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el, iubește ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el, se bucură de viață ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el. Și atunci și dansul lui e iarăși dans…
Eu n-aș pune întrebarea dacă a râs, sau a dansat Mântuitorul. Ia să ne gândim! Când dansează omul? Când simte el nevoia să danseze? Dacă eu, de exemplu, primesc ascultare să merg la cineva la spital, la cineva grav bolnav, aflat pe patul morții, ce voi face acolo, la căpătâiul lui? Voi râde și voi dansa? Iar dacă n-o fac, nimeni n-o să se mire că „asta nu râde și nu dansează”… Cum să râzi și să dansezi la căpătâiul unui muribund? Cum era să râdă minunea asta de Om, Care e Mântuitorul, Dumnezeu făcut Om, când noi eram pe moarte? Când noi eram striviți sub păcat? Când noi eram chinuiți de orbirile și de bolile și de putreziciunile firii noastre căzute? Iată de ce nu a râs și nu a dansat și nu a vorbit despre asta.
Dar, să luam aminte unde ne cheamă El pe noi? Zice: „Veniți la nunta fiului de împărat”. Ce credeți că așteptă să facem acolo la această nuntă? Să plângem și să jelim? Ce a făcut tatăl din pilda Fiului risipitor, când acesta s-a întors acasă? A făcut petrecere. Și fiul cel mare, când a venit din țarină, ce-a auzit? Cântec și dans! Suntem făcuți pentru bucurie și bucuria se manifestă și prin cântare și dans. Dar, pentru asta trebuie să fii plin de bucuria cea sfântă, de bucuria lui Dumnezeu Care te-a așteptat cu suspin când te tăvăleai în noroiul din cocina porcilor. Or, am văzut că bucuria nu vine nici de la mâncare, nici de la succesul în viață… aia e o satisfacție de moment care se desface, se duce. Ci bucuria vine de la Dumnezeu. Vine de la împlinirea aceea pe care ți-o dă lucrul bine făcut, pe care îl arăți Celui Bun cu mulțumire pentru darul de a-l fi putut face… Și zice Dumnezeu: „Bine, slugă bună, intră în bucuria Mea.”. Atunci dansezi.
(Monahia Siluana Vlad, Capitol din cartea: „Unde-ți este bucuria, omul lui Dumnezeu?”; sursa: www.sfintii-arhangheli.ro)