Erou pe gazon, model în viață

Nenorocirea abătută peste noi toți cei care iubim fotbalul mi-aș dori ca în cele din urmă să se soldeze cu niște schimbări radicale în tot ceea ce are legătură cu fotbalul în general, de la dorința de performanță a sportivilor și competența celor care îi antrenează până la exprimarea decentă și chiar elegantă, dublată de o prezență fără cusur în îmbrăcăminte a jucătorilor și oficialilor, toate astea susținute de competență în conducerea forurilor diriguitoare, de o infrastructură la nivelul acestui secol (cum adică avem stadioane pe care nu se poate utiliza VAR!?), de arbitraje cinstite (nu golănești, care să decidă din fluier și steag campioana și retrogradatele!). Dacă luați pe rând aceste câteva elemente obligatorii ați putea constata că și ele alcătuiesc, pe lângă multe, extrem de multe altele, părticele din personalitatea lui Mircea Lucescu, da, da!, inclusiv cele referitoare la infrastructură ori arbitraje, chestiuni care l-au preocupat mereu pe deosebit de exigentul profesor de fotbal, atât în vremea când era căpitanul reprezentativei României, cât și în perioadele în care era selecționerul acesteia. Dincolo de momentele de magie cu mingea ori de reușitele care l-au făcut cel mai bun antrenor român din toate timpurile (nu cred că greșesc: Nea Imi a obținut cu Steaua cel mai important trofeu de pe lume, la fel „Piști” Kovacs cu Ajax, însă Mircea Lucescu a câștigat trofee în România, în Turcia, Ucraina și chiar în Europa, inclusiv Supercupa Europei, bătând-o pe Real Madrid cu Galatasaray-ul său, lucru probabil de neegalat vreodată de un alt român), Mircea Lucescu a fost și un om de o calitate deosebită, un educator excepțional, un model demn de urmat atât de familia sa, cât și de multele „familii” din care a făcut parte în viața pe care și-a închinat-o fotbalului. Cu mai mulți ca el, lumea fotbalului nostru ar fi fost altfel. Odihnește-l, Doamne!