Există, în viața fiecăruia dintre noi, un dulap pe care nu îl deschidem. Nu pentru că am uitat de el, ci tocmai pentru că ne amintim prea bine ce se află înăuntru. Îl știm acolo, undeva în spatele zilelor aglomerate, al listelor de sarcini, al conversațiilor despre vreme și prețuri. Psihologia numește acest fenomen „evitare emoțională”, dar în viața reală el arată mult mai simplu: e momentul în care schimbăm subiectul când cineva ne atinge o rană, e oboseala pe care o numim „stres de la serviciu” fără să mai cercetăm mai adânc, e zâmbetul reflex pe care îl scoatem înainte să apuce cineva să întrebe cum ne simțim cu adevărat.
Un studiu publicat în „Journal of Personality and Social Psychology” a urmărit timp de mai mulți ani modul în care oamenii gestionează emoțiile dificile și a constatat că persoanele care recurg frecvent la suprimare emoțională – adică la înăbușirea conștientă a ceea ce simt – raportează niveluri semnificativ mai ridicate de anxietate, simptome depresive și o calitate mai scăzută a relațiilor interpersonale, comparativ cu cei care își procesează și exprimă emoțiile în mod autentic. Cu alte cuvinte, efortul de a nu simți costă mai mult decât simțitul în sine.
Ceea ce face aceste emoții atât de greu de abordat nu este intensitatea lor, ci tocmai caracterul lor difuz, neliniștitor, imposibil de etichetat rapid. Rușinea, de pildă, este una dintre cele mai tăcute și mai devastatoare emoții pe care oamenii le poartă cu ei ani de zile fără să o numească vreodată. Nu rușinea pentru o greșeală punctuală, ci rușinea mai adâncă, existențială – sentimentul că ceva este fundamental în neregulă cu tine însuți, că dacă cineva te-ar cunoaște cu adevărat, ar pleca. Această emoție nu se rezolvă prin voință sau prin distragerea atenției. Ea se hrănește din tăcere și crește în întuneric, transformându-se în timp în tipare de comportament: nevoia de control, izolare socială, ironie ca scut permanent.
La fel de ignorată este și durerea neîncheiată. Trăim într-o cultură care grăbește doliul, care consideră că după o perioadă rezonabilă de timp ar trebui „să mergem mai departe”. Dar oamenii poartă pierderi neîncheiate nu doar după moartea cuiva drag, ci după relații care s-au terminat fără o concluzie clară, după versiuni ale lor înșiși pe care nu le-au putut fi, după vise la care au renunțat fără să-și fi acordat voie să le plângă. Aceste pierderi nerecunoscute devin un fond constant de tristețe pe care oamenii îl atribuie oboselii, vremii, vârstei – oricărui lucru mai puțin adevăratei surse.
Un alt sertar bine închis este cel al furiei reprimate. Furia este, în multe medii culturale și familiale, o emoție interzisă – mai ales pentru femei, mai ales pentru copiii crescuți în familii în care liniștea era semn de respect. Oamenii care au învățat de mici că furia este periculoasă sau nepotrivită nu renunță la ea, ci o transformă: în corp, sub formă de dureri cronice, tensiune musculară, migrene; în relații, sub forma unui sarcasm fin și persistent; în gândire, sub forma unui pesimism pe care nu și-l pot explica. Furia neexprimată nu dispare – migrează.
Poate mai puțin discutată, dar la fel de prezentă, este teama de a fi fericiți. Sună paradoxal, dar mulți oameni sabotează inconștient momentele bune din viața lor pentru că fericirea le declanșează anxietate. Au învățat, adesea din experiențe timpurii, că lucrurile bune sunt fragile, că orice bucurie este urmată de pierdere. Și atunci, în loc să trăiască momentul, îl subminează – găsesc un motiv de îngrijorare, creează un conflict, se distanțează emoțional chiar în clipele care ar merita să fie savurate.
Ceea ce toate aceste emoții au în comun este că nu cer să fie rezolvate prin analiză intelectuală sau prin forță de voință. Ele cer să fie recunoscute. Primul pas nu este să înțelegem de ce simțim ceea ce simțim, ci pur și simplu să admitem că simțim. Să spunem, chiar și doar pentru noi înșine: „Mă simt rușinat. Mă simt furios. Mă simt pierdut.” Fără să adăugăm imediat „dar nu ar trebui” sau „alții au probleme mai mari”.
Sertarele emoționale închise nu dispar. Ele se acumulează, devin grele și, la un moment dat, încep să afecteze felul în care dormim, felul în care iubim, felul în care ne raportăm la noi înșine. Terapia poate fi un spațiu valoros pentru a le deschide cu grijă, dar uneori este suficient să începem prin a ne acorda puțin mai multă onestitate – în jurnalele noastre, în conversațiile cu oamenii în care avem încredere, în pauzele pe care le furăm din zilele ocupate. Sănătatea emoțională nu înseamnă să nu ai sertare. Înseamnă să știi ce se află în ele.
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
