Eminescu și muzica

Acum mai bine de 150 de ani, de la 25.II. – 6.III.1866, publicistica românească înregistrează un debut care avea să devină piatra de hotar a poeziei noastre moderne.
Întreaga creație muzicală românească de după 1880 și-a aflat unul din izvoarele inspirației sale în versurile eminesciene, întocmai ca în folclor. (Pe lângă plopii fără soț, Seara pe deal, Mai am un singur dor, cât și altele). De la modestul lăutar anonim până la genialul George Enescu în Simfonia a V-a, toți muzicienii au apelat la frumusețea de cristal a versului ”Luceafărului” literaturii române.
Eminescu s-a născut din cântec: mama sa avea ”un glas fermecător”, iar tatăl său era ”un adevărat artist la flaut”. Chiar și prieteniile poetului cu violonistul Toma Micheru, cu violoncelistul și compozitorul care a înființat primul cvartet de coarde din România, Constantin Dimitrescu sau prezența sa la seratele muzicale ale societății ”Junimea” și ale compozitorului George Ștephănescu, autorul primei simfonii românești, confirmă atașamentul marelui poet pentru muzică.
Puțini știu că cel mai mare poet român a fost o vreme și critic muzical. Bardul poeziei românești a scris cu entuziasm despre Ludwig Wiest, Eduard Candella, I.A. Wachman, Alexandru Flechtenmacher, încumetându-se chiar să scrie în ziarul conservator ”Timpul” despre marele Pablo de Sarasate după concertul acestuia de la Ateneul Român (1882), unde a interpretat cu mare virtuozitate lucrările sale concertistice.
Iar ca tragicul său destin să nu-l despartă parcă de muzică, Mihai Eminescu a fost însoțit pe ultimul său drum de corul lui George I. Mugur și coborât în mormânt în sunetele madrigalului ”Mai am un singur dor”.
Simbolică întâmplare: pe același text avea să răsune în 1941 lira lui George Enescu, preamărind memoria geniului poeziei românești.
Prof. Arhid Șt. Hreniuc