Cercetările noastre mai vechi, referitoare la Eminescu și relațiile lui cu limba și literatura ucraineană pot fi sintetizate în câteva fraze. În primul rând, am stabilit, în mod indubitabil, că Luceafărul poeziei românești cunoștea bine limba ucraineană. În acest sens, putem aduce mai multe argumente: tatăl său, originar din satul Călinești-Cuparenco, Suceava, știa limba ucraineană, pe care, după cum par să sugereze amintirile lui Ioan Slavici, o vorbea deseori cu fiul său, când venea la Iași. În al doilea rând, menționăm nota „bine” primită de tânărul Mihail Eminovici la limba ucraineană, în epoca studiilor de la Cernăuți și care s-a păstrat în documentele școlare. În fine, altă dovadă importantă este aceea că, aflându-se la Odesa pentru tratament, marele poet l-a citit în original pe Pușkin și a încercat chiar să îl traducă. Or, lectura în limba rusă nu putea fi făcută decât pe baza unei limbi slave care, date fiind celelalte argumente de mai sus, nu putea fi decât ucraineana. Însuși Gheorghe Adamescu, în „Istoria Literaturii Române” pe care a publicat-o la scurt timp după moartea strălucitului poet a afirmat că „după mamă, Eminescu se trăgea dintr-un cazac (Zaporojan) emigrat în țară, căsătorit cu o româncă, iar după tată, dintr-un rutean (ucrainean)”.
În ceea ce privește literatura ucraineană este imposibil ca Eminescu să nu fi cunoscut câte ceva din realizările acesteia, mai ales că manualele școlare de limbă și literatură ucraineană cuprindeau aproape toate marile nume ale ei, în frunte cu cel mai mare poet ucrainean, Taras Șevcenko.
Cercetările de literatură universală și comparată din ultimul timp au stabilit că universalitatea se poate manifesta atât ca fenomen de înrâurire, cât și ca paralelism. În consecință, dacă între operele lui Șevcenko și Eminescu nu pot fi stabilite legături directe, în sensul că opera primului a influențat-o pe a celuilalt, putem stabili apropieri bazate pe fenomenul de paralelism. Astfel, la Șevcenko și Eminescu există un mod identic de a privi relația om-natură, o atitudine similară a omului față de dumnezeire, în sensul că cel care se adresează divinității nu se roagă numai pentru el, ci pentru binele întregului său popor, o meditație aproape asemănătoare privind trecerea timpului și rezonanțele afective ale singurătății.
La cei doi poeți există o sensibilitate foarte apropiată și o atitudine filosofică și artistică în fața lumii și a vieții, care facilitează un schimb de substanță între operele lor, dincolo de spațiul și timpul în care au trăit. În esență, se poate constata că există o multitudine de afinități elective nu numai între Eminescu și romantismul german, că și între Eminescu și romantismul ucrainean.
Prof. Ștefan Hreniuc
