Ca fost coleg de bancă și prieten apropiat în perioada primilor ani de școală, simt nevoia firească, acum, la 80 de ani de la naștere (6 noiembrie 1936) și la peste 13 ani de când a părăsit această lume (18 aprilie 2003), să-l aduc în amintirea sucevenilor vârstnici sau mai tineri pe cel care, timp de câțiva ani, în copilărie, a fost adus de valurile vieții pe meleagurile noastre și s-a integrat cu toată ființa între noi, rădăuțenii, membri ai comunității bucovinene străvechi.
Ajuns prin talentul nativ, pasiune și multă strădanie în pofida tuturor necazurilor întâmpinate, ca unul din cei mai cunoscuți regizori ai lumii, sub bagheta căruia s-au născut peste 20 de filme artistice de marcă ale cinematografiei mondiale, cred că poate fi considerat și unul dintre cei mai importanți cineaști români, singurul cu rădăcini, chiar dacă efemere, în spațiul binecuvântat al Bucovinei. În memoria sa și poate spre nemurire, doresc să prezint în continuare crâmpeie din viața și creația sa. S-a născut pe 6 noiembrie 1936, în satul Clocușna, fostul județ Hotin, Republica Moldova, într-o familie de români. Primele clase le-a urmat la școala din comuna natală. Părinții săi, Loteanu Vladimir și Tatiana, au fost nevoiți să fugă din Basarabia și s-au stabilit în Rădăuți, județul Suceava, astfel că-n anul 1944 devine elev în clasa a IV-a primară de pe lângă renumitul Liceu Teoretic „Eudoxiu Hurmuzachi”. Tatăl său rămâne în Rădăuți, împreună cu Emil (mama sa, mutându-se împreună cu fratele cel mai mic, Marcel, la București), după divorțul intervenit, ca profesor de lucru manual; Emil continuă clasele cursului elementar (V-VII). Din păcate, își pierde pe neașteptate tatăl, care decedează la vârsta de 39 de ani și este înmormântat la cimitirul din Rădăuți. Nemulțumit (probabil) și de familia sa vitregă în care intrase de curând, Emil încearcă să treacă ilegal granița pentru a ajunge la bunicii din satul său natal. Adus înapoi la Rădăuți de grăniceri, termină cursurile clasei a VII-a și se mută la mama naturală din București, unde continuă studiile la Liceul „Sfântul Sava”.
Printre tinerii actori formați de Emil Loteanu: Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Victor Ciutac, Victor Voinicescu, Dumitru Schipor
În anul 1950, pe când familia sa locuia lângă studiourile cinematografice Sahia, în casa lor s-a turnat filmul „Viața învinge”. Fiind un copil foarte inteligent, bun cunoscător al limbii române, al istoriei și al geografiei, înzestrat nativ și cu o imaginație deosebită, având și înclinații spre actorie, după absolvirea liceului încearcă să urmeze IATC București. Dosarul său de admitere a fost însă respins, probabil și datorită atitudinii generale ce exista în acele vremuri față de basarabeni.
Astfel că în anul 1952 cere să fie repatriat în Basarabia și se întoarce în satul natal, cu scopul de-a încerca să urmeze studii de cinematografie la Moscova, pentru a-și urma chemarea puternică ce-o avea către aceasta artă. În perioada 1953-1954, la vârsta de 17 ani, a fost actor la Teatrul dramatic „A.S. Pușkin” din Moscova, iar la VGIK (Institutul Unional de Cinematografie din Moscova) a studiat regia de film (1956-1962). În 1962 a devenit regizor la studioul „Moldova-film”, prin însemnările sale autobiografice menționând: „Am venit la Chișinău cu o singură dorință – de a realiza importantul vis al vieții mele, pentru a contribui la crearea cinematografiei moldovenești și a o ridica la nivelul demn de cinematografia mondială”.
Pentru acest țel și-a dedicat zece ani trăiți în Moldova, fiecare film deschizându-i posibilitatea de-a atrage în studio oameni noi, toți necesari fie ca actori, fie ca regizori, asistenți sau personal administrativ. În perioada 1973-1983 a fost regizor la studiourile „Mosfilm” din Moscova.
În 1985 a revenit în Republica Moldova, fiind între 1987-1992 președinte al Uniunii Cineaștilor din Moldova. Totodată, a fondat Asociația de Creație „Phoenix-Mp”, primind și alte funcții: autor al emisiunii TV „Se caută o stea”, fondarea publicației de film “Lanterna magică”, conducătorul cursului de actori de teatru și film la Universitatea de Arte din Chișinău. Amintim printre tinerii actori formați de Emil Loteanu: Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Victor Ciutac, Victor Voinicescu, Dumitru Schipor ș.a.
A primit diverse premii și distincții la festivaluri internaționale de film
Debutul său ca actor de filme de lung metraj a avut loc în anul 1963, cu filmul „Așteptați-ne în zori”, film în care au debutat unii dintre tinerii actori moldoveni. Au urmat apoi filme ca: „A fost odată un băiat”, după povestea „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, „Poienile roșii” (anul 1966), în care au debutat actorii: Svetlana Tomas și Grigore Grigoriu; “Această clipă” (în 1968) – care a obținut premiul al II-lea al Festivalului de Film de la San Sebastian, în 1972, marele premiu al Festivalului Internațional de folclor din Italia – 1972, premiul „Nimfa de aur” la Festivalul Internațional de filme de la Neapole – 1972, premiul spectatorilor și al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano – 1978.
Colaborarea sa cu studioul „Mosfilm” Moscova a fost concretizată prin realizarea a două capodopere (filmul „Șatra” – în 1976, despre viața țiganilor de la începutul sec. XX, și filmul „Gingașa și tandra mea fiară”, după povestirea „O dramă la vânătoare” de A.P. Cehov, în 1978). Pentru filmul „Șatra”, admirat la acea vreme (ca și alte filme ale sale) și de mulți locuitori ai județului Suceava (în el jucând ca actori principali îndrăgiții Grigore Grigoriu și Svetlana Toma), a obținut numeroase premii prețioase (Marele Premiu la San Sebastian – în 1976, premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Internațional al celor mai bune filme din lume de la Belgrad – în 1977, premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Internațional de la Praga – în 1978 ș.a.).
A participat apoi la realizarea a două episoade ale filmului artistic în două serii despre renumita balerină a lumii Ana Pavlovna, coproducție internațională cu cineaști din Anglia, Franța, Cuba, fosta RDG – prezentat în premieră mondială, în septembrie 1984, la Londra. Acest film a fost distins cu premii pentru cea mai înaltă contribuție în Arta Cinematografică, Marele Premiu pentru cea mai bună coproducție, Premiul pentru cea mai bună lucrare de operator, Premiul pentru cel mai bun film străin ș.a. Artista principală din acest film – Galina Belyayeva, în timpul turnării filmului, i-a devenit soție regizorului Emil Loteanu (din aceasta căsătorie rezultând și copilul Emil, jurist în prezent (și, din păcate, singurul său moștenitor).
În anul 1986, revine în Republica Moldova, realizând în regie proprie, după scenariul său, filmul artistic pentru televiziune despre viața și opera poetului nostru național Mihai Eminescu. Rămas un român convins până la sfârșitul vieții, vorbind perfect limba lui maternă română, deși a locuit multă vreme din carieră în străinătate, Emil Loteanu a păstrat o strânsă legătură cu actori și alți oameni de artă din România (Stănciulescu, Diaconu, Besoiu, Sergiu Nicolaescu ș.a.), a iubit neîncetat România, Basarabia, Bucovina (despre care a păstrat până la moarte amintirile neșterse ale unei părți din copilărie și despre oamenii întâlniți atunci). A purtat nenumărate discuții, după anul 1990, cu anumite organisme de cultură din țara noastră (studiouri de film, televiziunea română) și oficialități, ajungând chiar și-ntr-o audiență la fostul președinte Ion Iliescu, dorind să obțină sprijin și aprobări pentru a realiza singur sau alături de cineaști români filme din istoria și frământata viață a poporului român.
Eforturile și insistențele sale au rămas, însă, fără rezultate concrete, având doar parte de amânări, promisiuni deșarte până la sfârșitul vieții. Din păcate, acest sfârșit i-a venit mult prea devreme, la nici 67 de ani, pe neașteptate, atunci când avea multe de spus încă pentru cinematografia mondială și poate pentru cea românească. În anul 1993 a realizat ultimul său film, „Găoacea”, având în distribuție și actori români.
Emil Loteanu, cunoscut și ca poet, autor al unor cărți de poezie și proză scurtă
În cariera sa de scenarist și regizor a realizat și-o serie de filme de ficțiune, precum și scurtmetraje („Fresca în alb”, în 1967; „Academicianul Tarasevici” – 1970; „Orașul meu alb”, 1973; „Ecoul văilor fierbinți”, 1974; „Eugen Doga” – viața și cariera sa, ca pianist, român și compozitor, colaborator apropiat la toate filmele sale; „Svetlana Toma și Grigore Grigoriu”, 1984; „Durerea” 1985 ș.a.).
Emil Loteanu este cunoscut și ca poet, autor al unor cărți de poezie și proza scurtă. Menționez din versurile sale publicații ca: „Zbucium” (1956); „Versuri” (1970); „Chemarea stelelor” (1962); „Ritmuri” (1965); „Cartea iubirii” (2000); volumele de proză „Vioara albă” (1963), „Bucolica” (1966); „Lăutarii” (1972) etc.
Merită să precizăm că bunul său prieten, compozitorul și pianistul român Eugen Doga, încă în viață, este cotat ca unul dintre marii compozitori ai lumii. O decizie specială a UNESCO recunoaște că „Valsul compus de Doga pentru filmul lui Loteanu «Blânda și gingașa mea fiară» este una dintre cele patru capodopere muzicale ale secolului XX”, iar fostul președinte american Regan îl vede chiar ca „pe cel mai bun vals al secolului”. Compozitorul menționat are și coloanele sonore muzicale ale filmelor de mare succes „Lăutarii” și „Șatra”.
În afara numeroaselor premii pe care le-a primit pe parcursul carierei pentru filmografia sa, Emil Loteanu figurează și în „Enciclopedia” denumită „Idolii Rusiei”, cuprinzând peste 2.000 de personalități din toate domeniile, alături fiindu-i înscriși trei prieteni și colaboratori nedespărțiți de el până la sfârșitul vieții – compozitorul său favorit, Eugen Doga, și actorii Svetlana Toma și Grigore Grigoriu. De menționat că selecția pentru această lucrare enciclopedică a fost făcută cu multă competență și seriozitate de circa 10.000 de ziariști, oameni de artă, politologi și oameni de știință.
Din păcate, oficialitățile basarabene l-au ignorat, evitându-i uneori prezența, deși această zonă românească îi datorează o bună parte din cultura sa cinematografică și teatrală. Noi, cei din România, i-am recunoscut valoarea mult prea târziu, decernându-i unul din premiile Fundației Culturale Române pe anul 2000, la 22 ianuarie 2001, și declarându-l cetățean de onoare al Fundației. Păcat că la solicitările sale repetate (de care am făcut vorbire mai înainte) nu i s-a răspuns de cei îndreptățiți să o facă. Țin să reamintesc din cuvântul său rostit cu ocazia decernării acestui premiu, la festivitatea organizată sub cupola Ateneului Român: „Premiul de astăzi se adaugă altor câteva premii ale vieții mele, la 19 ani am fost acasă la Arghezi și am luat o scrisoare a poetului pentru scriitorii basarabeni; l-am văzut pe Sadoveanu la o prelegere despre romanul istoric, stând alături de Labiș; de-a lungul anilor am fost lângă colegi de breaslă români la mari festivaluri de film. Mă simt artist român, chiar dacă am lucrat la Mosfilm, locuiesc la Moscova și conduc Casa de Film El Condor acolo. Artistul din mine s-a considerat mai mereu un interpret al unei situații istorice, un interpret care și-a susținut partitura cu mult entuziasm, în postura de prieten, de frate al României.”
Întâlniri de suflet
La vârsta mea de acum, aceeași cu a regizorului prieten dispărut, țin să menționez cu multă nostalgie, dor și bucurie prietenia deosebită ce m-a legat definitiv de acest viitor monstru sacru al cinematografiei mondiale – Emil Loteanu, colegul meu de bancă, în anii de școală petrecuți la Rădăuți. Deși această prietenie părea că s-a pierdut, cu trecerea celor peste 30 de ani de despărțire a drumurilor noastre (1950-1984), în februarie 1984 am reușit printr-o întâmplare fericită să-l reîntâlnesc la Moscova. Am constatat cu multă bucurie amândoi că mulții ani scurși, vârsta, activitățile desfășurate de noi în domenii total diferite nu ne-au îndepărtat, ci ne-au consolidat clipele de neuitat, înfiripate în anii copilăriei.
Urmare a unui consens stabilit între noi, în septembrie 1984 a răspuns invitației de-a veni, după atâția ani, în județul Suceava. Însoțit de băiatul său, Emil, având doar 4 ani, și de profesorul universitar filolog Victor Crăciun de la Universitatea București (vechi prieten de-al său, unul dintre autorii „Podului de flori” de peste Prut, realizat după 1990), prietenul meu m-a onorat cu vizita în 26 septembrie 1984, mergând și la Rădăuți pentru a se reculege la mormântul tatălui său. Acesta a fost începutul unui șir de încă patru vizite (anii 1998, 2000, de două ori, și 2001). Cu prilejul acestor vizite, sprijinit de starețul Mănăstirii Bogdana din Rădăuți, Preasfințitul Iustin, și ajutat de alți doi foști colegi, Ioan Moroșan și Cornea Liubomir, Emil și-a văzut visul neîmplinit în atâția ani, de a identifica, renova și sfinți mormântul tatălui său.
Totodată, la vizita din 1998 a fost însoțit de actorul Grigore Grigoriu. Demn de remarcat și sprijinul acordat în aprilie 2000 de regretatul publicist Mircea Motrici, care i-a organizat, pe 4 aprilie 2000, o întâlnire „surpriză” (în sala de conferință a Muzeului de Științele Naturii Suceava) cu ziariști și oameni de cultură suceveni ai momentului. Țin să menționez că urmare a unor discuții anterioare ce le-am avut cu Mircea Motrici, acesta a ajuns la Emil (sfârșitul anului 1999), luându-i la Moscova un frumos interviu. Nu cunosc de ce acest interviu n-a fost publicat în presa suceveană, în el fiind exprimată de regizor, în repetate rânduri, dragostea ce-o are față de România și Bucovina. La întâlnirea surpriză de la Muzeu, Emil și-a dovedit darul de inegalabil povestitor, iar printre răspunsurile la unele întrebări ce i s-au pus s-a exprimat cu următoarele: „Pentru mine era o enigmă cum se pot întâlni colegi după 50 de ani; mi se părea ceva din domeniul fantasticului. Dar, iată că a dat Dumnezeu să-mi întâlnesc colegii din Rădăuți, cei cu care am transformat clasa într-un teatru, în care am jucat, am pătimit, am mâncat bătaie, am cărat bănci grele de două tone și am montat «Amintiri din copilărie». Pe atunci eram doar în clasa a IV-a. Interesant e faptul că, în acea epocă a foamei și a mizeriei, izbucnirea către lumea frumosului, către imaginea artistică era spontană și proprie acelor copii bucovineni”.
Urmând cursul amintirilor și sentimentelor stârnite de acestea, prietenul meu Emil a vorbit despre film, cu referire mai ales la răscolitorul „Șatra”, despre Eminescu și Sadoveanu, despre Bucovina și Rădăuți. Într-un dialog cu scriitorul Ion Beldeanu, la întrebarea „Care este suprafața sentimentală pe care o ocupă Bucovina în biografia dumneavoastră?”, Emil Loteanu a răspuns „Aceasta se vede în toate filmele mele. Eu cred, ca și Eminescu, că cel mai exact «adjectiv» ce i se potrivește este cel de «dulce», dulce Bucovina. E o metaforă extraordinară.”
„Iată-ne din nou împreună, dacă nu cu timpul, cu sufletul, ceea ce este infinit mai mult!”
În Cartea de Onoare a Colegiului „Eudoxiu Hurmuzachi”, consemnând impresiile și amintirile copilăriei la întâlnirea cu liceul pe băncile căruia a învățat până în anul 1950, scrie, la 27 septembrie 1984: „Cu dragoste și recunoștința legendarului Liceu «Eudoxiu Hurmuzachi», în amintirea anilor care au însemnat descoperirea lumii, bucuriile și tristețile copilăriei, imagini care vor rămâne cu mine până la ultima suflare. Cu dragoste, elev al Liceului «Eudoxiu Hurmuzachi», Emil Loteanu.”
Deoarece, personal, mă pregăteam de întâlnirea cu toți colegii, la 30 de ani de la absolvirea acestui liceu, în luna septembrie 1984, Emil, deși dorind foarte mult să fie prezent, dar neputând, fiind chemat în aceeași perioadă la premiera de la Londra a filmului „Ana Pavlovna”, mi-a încredințat niște gânduri „ad-hoc”, scrise pe exemplarul invitației, concepute pentru acel eveniment, cu rugămintea să le prezint colegilor (lucru pe care l-am și făcut, cu multă bucurie și emoție): „Iubiți colegi! Iată-ne din nou împreună, dacă nu cu timpul, cu sufletul, ceea ce este infinit mai mult! Aurel va da glas acestor câteva cuvinte care condensează și nostalgia preafrumoasei primăveri trăite laolaltă, în epoca mingii de cârpe și coajei de mămăligă – vestigii ale unei generații care nu confundă vinul cu apa. Cărunți la tâmple, dar încă vii, alături de copiii noștri, de dascălii noștri, să înlănțuim o îmbrățișare peste trei decenii, să dăm în mintea copiilor pentru câteva ore, pentru a învinge timpul și a visa în băncile gloriosului liceu, o tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Vă iubește și vă îmbrățișează, Emil Loteanu”.
Acesta a fost, cum am încercat să-l prezint succint în prezenta și modesta scriere, un celebru regizor, scenarist și poet, Emil Loteanu, având efemer o parte din rădăcinile vieții sale înfipte și-n Bucovina noastră dulce, devenită dragă și lui, pentru toată viața!
În afara nenumăratelor distincții ce i s-au acordat (prezentate mai sus), menționez și că i s-au acordat, ca o recunoaștere a meritelor sale în domeniul filmului, titlurile de Maestru Emerit al Artei din Republica Moldova (în 1969), Artist al Poporului din Federația Rusă (în 1980) și membru de onoare al Academiei Internaționale de Film Nike.
Rog să-mi fie iertată îndrăzneala de-a crede că și în județul nostru, măcar în prezent, acest om deosebit, care ar fi împlinit în acest an, în noiembrie, 80 de ani de viață închinată artei dedicate tuturor oamenilor, dacă soarta nemiloasă nu l-ar fi răpit prea repede dintre noi, conducerile locale administrative și culturale actuale poate vor considera să-l așeze între nenumăratele personalități ce și-au închinat activitatea de dinainte și de după 1989 Bucovinei noastre dragi.
Inginer Aurel Chifan, Suceava
