Pe vremurile când eram puțini prin Italia și alte coclauri, nimeni nu voia să audă nimic despre emigranții români. Parcă nici nu existam pentru Guvernul și clasa politică a României.
Doar din când în când, mai ales în preajma alegerilor, câte-un înalt demnitar român sacrifica o parte din timpul său prețios pentru a ne face o vizită de curtoazie.
Și asta tot de ochii electoratului de acasă. Adică vorba aia, dumnealui om sufletist are la inimă viața și problemele fiilor rătăciți ai României.
De obicei, vizitele acestea erau atât de scurte și inopinate încât noi, direct-interesații, aflam despre ele cu mult după ce demnitarii făcuseră deja drumul de întoarcere.
Îmi imaginez că timpul scurt al „excursiei” nu le îngăduia decât ceva shopping pe la Roma sau Milano, ceva fotografieri cu monumentele istorice și soția de rigoare, eventual ceva degustări de bucate tradiționale italienești.
De ascultat păsurile emigranților nici nu putea fi vorba. Și la urma urmei, în mintea politicienilor, ecuația era foarte simplă: „Emigranții n-au păsuri pentru că, se știe doar, emigranții au un trai bun”.
Și apoi, din diverse statistici (făcute în România) rezultă că emigranții sunt persoane cu un nivel cultural scăzut. Ce ar putea să discute o personalitate cu un zidar prăfuit care nu știe să recite din Minulescu ? Așa că relația dintre emigranți și demnitari a rămas pentru mult timp o relație de genul: „Nu mă cunoști, Nu te cunosc”.
În ultimii trei-patru ani, situația s-a schimbat.
Numărul emigranților români a crescut enorm și acest lucru nu trece neobservat.
Se estimează că după 1990, aproximativ 4 milioane de români au luat drumul pribegiei. Dintre aceștia, aproape 1 milion trăiesc în Italia și 1 milion în Spania.
Este ușor de înțeles de ce comunitatea emigranților a devenit brusc interesantă.
Emigranții pot constitui un important capital politic. Imaginați-vă 4 milioane de persoane cu drept de vot dar și cu puterea de a influența votul rudelor rămase acasă.
Probabil cu gândul la această posibilă forță electorală, unii politicieni s-au grăbit să-și înființeze birouri prin Italia și Spania.
Totuși, cel mai râvnit capital aflat în posesia emigranților nu este capitalul politic, ci capitalul cel frumos zornăitor.
Dacă, în urmă cu câțiva ani, suma banilor trimiși din străinătate în România era neînsemnată, putând fi comparată cu un fir nevolnic de apă, acum acel pârăiaș s-a transformat într-un adevărat fluviu.
Și de aceea, multe minți iluminate nu dorm nopțile, în încercarea de a găsi soluții de deviere a „fluviului” spre propriile buzunare. Sau măcar de a cheltui bani cu scuza că „este pentru binele emigranților”.
Va urma.
Moșgavrilă, de 10 ani emigrant în Italia
