Ei se miră. Și noi

Împiedicații în minge n-au cum să nu fie la fel și în vorbe: nu poți să exprimi coerent și gramatical corect o idee întreagă (pe lângă faptul că adesea nici nu o ai!) dacă tu, fotbalist poreclit „profesionist”, nu poți transmite de la neuronul ăla singur-cuc și până la copită o mișcare simplă, cum ar fi pasa cu latul până la coechipierul aflat la doi, trei metri distanță. Iar de din astea am avut parte cu sutele pe parcursul întregii campanii de calificare. Dacă ne amintim doar ce s-a petrecut în acest an, vom vedea că Naționala de împiedicați a României a reușit rarissima performanță de a nu înscrie preț de sute de minute nici măcar un gol, de parcă fotbalul s-ar juca pe nasturi, nu pe goluri. Când încerci să le expui ideea asta în cuvinte simple, pe înțelesul lor, reacția este cel mai adesea mârlănească, așa cum a fost cea a piticului ăluia cu curul de vădana, imediat după meciul ultim, mândru nevoie-mare că el și celelalte panarame au înscris fix 3 goluri profesorilor, tâmplarilor și funcționarilor din Feroe! Adică din locul de unde căpitanul lor nu primise învoire de la locul de muncă pentru deplasarea din primăvară, din România, dacă ați uitat cumva chestia asta. Varianta soft a abordării mârlănești este cea a „specialiștilor”, că alde Puiu ori Burleanu, care ne spun că apărare mai dihai ca a noastră n-are nimeni… de parcă omul se duce la stadion sau se uită la televizor ca să-i vadă pe niște disperați cum se-nghesuie în careul lor și bubuie mingea că demenții în înaltul cerului. Aceasta calificare rușinoasă, chinuită, n-are nimic de a face cu fotbalul, ci ține doar de baftă chioară. De aceea, la sosirea pe “Henry Coandă”, pe „eroi” i-a așteptat fix nimeni! Chestie care, zic ei cu cele 8-9 cuvinte din vocabular, i-a mirat foarte tare. Pe mine, pe noi, deloc.