Egoismul

Orice patimă pornește de la egoism, de la faptul că te vezi centrul tuturor lucrurilor. De aceea și spun mulți Sfinți Părinți că rădăcina tuturor răutăților este iubirea de sine.
De altfel, Sfinții Părinți numesc și alte patimi ca fiind rădăcină a toate relele, cum ar fi mândria, iubirea de argint, slava deșartă. Însă prin aceasta nu se contrazic pe ei înșiși sau unii pe alții, pentru că toate aceste mai boli ale sufletului sunt strâns unite una de alta, și nu le poți cu ușurință despărți între ele.
Când omul se îndepărtează de ele prin pocăință, se desparte de toate, iar atunci când le îngăduie să-i conducă sufletul, se lasă înstăpânit, chiar și fără să vrea, de toate. Pentru că, împreună cu o patimă vin și rudele ei, după cum și practicarea unei virtuți, atrage alte virtuți după sine și se statornicesc în om.
Toate aceste patimi au în comun faptul că omul, pe care îl stăpânesc, își întoarce ochii sufletului numai spre sine, se vede numai pe sine iar pe ceilalți oameni îi consideră obiecte care populează lumea sau unelte prin care își atinge scopul.
Egoistul nu se gândește la binele celuilalt, nu se gândește să interfereze cu oamenii, ci calculează nu numai cum ar putea trage foloase de pe urma contactelor cu semenii săi. El nu este antropocentrist, așa cum adesea pretinde, ci pur și simplu egolatru. Nu este credincios, nu se închină prea des la Dumnezeu sau deloc, pentru că în locul lui Dumnezeu se pune pe sine, egoul propriu.
Ba chiar de multe ori i se pare că e iubitor de oameni și mărinimos, dar el nu vede lucrurile decât la dimensiunea redusă a universului său interior ipso-centric. Egoismul este o luptă fățișă cu Dumnezeu, un refuz al alterității și o încarcerare de sine fără ieșire, un iad sigur, pentru cine nu înțelege capcana singurătății veșnice pe care și-o întinde singur.