Egali înaintea lui Dumnezeu într-o Europă unită ?

Substituirea
Pentru ca să înțelegem până la capăt această ispită și să ne îngrozim cu adevărat, trebuie să simțim mai întâi esența a ceea ce noi numim „unitate de jos”, în opoziție cu Unitatea de Sus. Oricât de căzută și moartă ar fi „lumea aceasta”, care „întru cel rău zace”, oricât de întunecată și pervertită ar fi, ea este totuși vie, prin Unitatea de Sus, pusă în lume de Dumnezeu. Diavolul putea să rupă pe om și, prin el, lumea de Dumnezeu, putea otrăvi și putea slăbi viața prin păcat, putea să o facă murire și moarte, dar el nu putea și nu poate să schimbe însăși esența vieții ca unitate. El n-a putut și nu poate, fiindcă numai Dumnezeu este Creatorul și Dătătorul de viață, numai de la El este viața, cu legea ei și oricât s-ar perverti prin păcat, legea unității se menține. Tot ce este viu, în fiecare bătaie a inimii, trăiește în unitate, o așteaptă și tinde spre ea.
Biruința „prințului acestei lumi” este tocmai în substituirea unității; el a rupt unitatea de la Dumnezeu, Care este izvorul, conținutul și scopul ei, făcând-o scop în sine și prin aceasta a făcut-o, în graiul credinței, idol. Unitatea, care este de la Dumnezeu, a încetat să fie unitate spre Dumnezeu și în Dumnezeu, Singurul care o împlinește ca viață reală și unitate deplină, și a devenit unitate pentru sine, având conținutul său propriu, devenind propriul său „dumnezeu”.
Pentru că unitatea este de la Dumnezeu, ea continuă să lumineze și în „lumea aceasta” căzută și să îi fie viață: în familie, în prietenie, în sentimentul de apartenență la națiune și răspundere pentru soarta ei, prin iubire, compătimire și milă; în artă, în zborurile și avânturile ei spre veșnicie, spre cele cerești și spre cele frumoase; în căutările înalte ale minții, în frumusețea divină a binelui și a smereniei, cu alte cuvinte, în tot ceea ce provine – în om și în lume – de la chipul și asemănarea lui Dumnezeu, întunecate dar nu distruse.
Unitatea de jos
Dar în măsura în care unitatea a încetat să fie unitate spre Dumnezeu și în Dumnezeu și s-a transformat în scop în sine și în idol, unitatea a devenit nu numai eronată, netrainică, ușor de dezagregat, dar și sursă favorabilă pentru noi dezbinări, pentru rău, pentru constrângere și ură. Unitatea întoarsă spre sine, în jos, spre cel pământesc și natural, care își pune începutul și izvorul său în trup și sânge, a început să dezbine în aceeași măsură în care unește. Iubirea față de al său, unitatea cu acest al său, devine vrăjmășie față de cel străin, față de cel care nu este al său și totodată devine separare de acesta, încât unitatea de jos apare înainte de tot ca dezbinare, ca o afirmare „împotriva”… În lume, totul trăiește prin unitate și totul este dezbinat în lume și se dezbină continuu – prin această unitate de jos – prin ciocnirea și lupta „unităților” devenite idoli. Nicăieri nu se arată mai evident esența cu adevărat diabolică a acestei substituiri, ca în acele utopii ale unității care alcătuiesc, fără excepție, conținutul și mobilul intern al tuturor ideologiilor contemporane, atât al celor „de stânga”, cât și al celor „de dreapta”, în care minciuna diavolească arată cum dezumanizarea definitivă a omului înseamnă aducerea lui ca jertfă „unității”, devenită până la capăt idol.
Crucea, între cele două „unități”
Iată pentru ce este atât de îngrozitoare pătrunderea tot mai evidentă a ispitei „unității de jos” în Biserica însăși și, prin aceasta, otrăvirea încetul cu încetul a conștiinței bisericești. Aici nu este vorba de schimbări exterioare, de revizuirea dogmelor sau a canoanelor, de „revalorificarea” tradiției. Aici este vorba de viziunea interioară a conștiinței bisericești, despre acea comoară de care se spune în Evanghelie că acolo unde se află comoara, acolo va fi și inima omului (Mt. 6:21); ea alcătuiește mobilul intern, inspirația interioară a vieții bisericești. Pentru Biserica lui Hristos, o astfel de comoară a fost, va fi întotdeauna și nu poate să fie decât Împărăția lui Dumnezeu, adică Unitatea de Sus, Unitatea cu Dumnezeu întru Hristos prin Duhul Sfânt. Biserica este lăsată și „peregrinează” pe pământ numai pentru a descoperi Împărăția lui Dumnezeu „în lumea aceasta” și a o mântui prin aceasta. Viața Bisericii este numai mărturisirea și vestirea acestei Împărății. Se poate spune ceva mai mult: venirea în lume a lui Hristos și – întru El – a Unității de Sus, porunca Lui dată apostolilor și deci Bisericii, este să vestească Evanghelia la toată făptura, botezând „în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt”. Aceasta înseamnă a introduce Unitatea de Sus în Biserică și a o înfăptui, a introduce „în lumea aceasta” ultima și definitiva despărțire: „nu pace ci sabie” (Mt. 10:34). „Căci Eu am venit să despart pe om de tatăl său și pe fiică de mama sa și pe noră de soacra sa. Dușmanii omului sunt casnicii lui” (Mt. 10:35-36). Sensul întreg însă al acestei despărțiri cu adevărat mântuitoare – radical și absolut deosebită de despărțirea nimicitoare introdusă de diavol în lume, care alcătuiește de fapt însăși esența păcatului și a căderii – este că despărțirea venită prin Hristos demască, arată, descoperă, scoate la iveală substituirea diabolică a minciunii care a transformat „Unitatea de Sus” în „unitatea de jos”, pe aceasta din urmă în idol, iar slujirea acestui idol în idolatrie, în separare de Dumnezeu, în dezbinare a Vieții, în pierzanie și moarte. Numai pentru că Unitatea Dumnezeiască, Unitatea de Sus a intrat în lume, omul poate să creadă în ea, o poate vedea și primi cu întreaga lui ființă, o poate iubi și își poate da seama că ea este comoara inimii și cel unic necesar. Tot prin această Unitate de Sus omul poate vedea și își poate da seama de profunzimea, de grozăvia, de căderea cea fără de ieșire tăinuită până acum de diavol sub masca vicleană și ademenitoare a „unității de jos”. Convertirea care stă permanent la baza credinței creștine este, în primul rând, revenirea de la „unitatea de jos” la „Unitatea de Sus”, lepădarea de una și primirea celeilalte. „Și dușmanii omului sunt cei ai casei lui”. Cuvintele acestea privesc tocmai „unitatea de jos”, privesc unitatea devenită idol, unitatea devenită scop de sine stătător, și ca urmare, una care dezbină viața.
Iată de ce „Unitatea de Sus”, în care este mântuirea lumii, pătrunde în lume prin Cruce și ni se dăruiește ca fiind Cruce. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel spune: „pentru mine lumea este răstignită și eu pentru lume”(Gal.6:14); crucea este ca o luptă permanentă cu ispita „unității de jos” care întrepătrunde întreaga viață, atât pe cea tainică, personală, cât și pe cea din afară. Prin despărțirea introdusă de Hristos în lume, în fiecare din cei care o primesc și o trăiesc se introduce în lume Unitatea de Sus, cea dumnezeiască, Unitatea prin care se întronează, se biruiește și până la urmă se va birui orice despărțire, încât Dumnezeu va fi totul în toate.
Pervertirea „Unității”
Creștinii însă, nu suportă acest dar, nu reușesc să-și mențină chemarea lor sublimă și mântuitoare în lumea aceasta. Numai de Unitatea de Sus are nevoie lumea, chiar fără să știe și flămânzește și însetează numai după această Unitate, pe care așteaptă să o primească de la Biserică. Dar creștinii – de veacuri – vor dimpotrivă, să oblige Biserica însăși să slujească tuturor „unităților de jos”, să le binecuvânteze, să le sfințească, adică Biserica să fie expresia și justificarea lor. Creștinii slujesc acestor „unități de jos”- unități naturale, naționale, ideologice, politice – care au devenit comoara inimii, fiindcă substituirea le este ascunsă uneori chiar de aceia care o săvârșesc, îmbrăcând această comoară în veșminte bisericești și vorbind adesea în limba tradițională, ortodoxă. Dar iată că, deși fascinată de „bisericitate”, de „religios”, cu întregul lor fast, inima nu va spune acestei comori căreia s-a dăruit, cuvintele care sunau cu atâta bucurie și mai ales atât de autentic în creștinismul primar, în Epistola din primele veacuri către Diognet: „Orice patrie nouă ne este străină și orice străinătate nouă ne este patrie”; nu va numi pe creștini „al treilea neam”, pelerini și venetici pe pământ, căci ea cunoaște încă de aici întreaga bucurie a patriei râvnite, respiră încă de aici libertatea în Hristos, singura care poartă în sine schimbarea lumii, întoarcerea la Dumnezeu a tuturor „unităților”, a tuturor valorilor rupte de la Dumnezeu de către diavol”.
(Citatele folosite pentru a realiza acest capitol au fost luate din Alexander Schmemann, Euharistia, Editura Anastasia, 1993, pag. 153-158)
Texte selectate de Bogdan Bratu
Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)