Egali înaintea lui Dumnezeu într-o Europă unită?

NIHILISMUL (I)
Am spus că hiliasmul este „partea luminoasă” a nihilismului. Să vedem în ce constă acest fenomen ce constituie esența apostaziei vremurilor noastre și care este evoluția sa istorică, pentru a plasa corect în contextul său acest moment, a vedea în ce stadiu suntem „egali înaintea lui Dumnezeu într-o Europă unită”; pentru a înțelege cum s-au format premisele sale și către ce se îndreaptă.
Lupta împotriva Adevărului.
„Nihilismul pretinde că nu este adevăr; că nu este o stare absolută a lucrurilor și nici „lucru în sine”. În vremea noastră, nihilismul a devenit într-atât de răspândit și de invadator, a pătruns atât de bine și de adânc în mințile și în inimile tuturor oamenilor ce trăiesc astăzi, încât pare că nu mai este nici un front pe care să i se poată sta împotrivă. Concepția că „orice adevăr este relativ” este reprezentată în primul rând de cunoaștere științifică, un sistem ce funcționează tocmai pe baza presupunerii că „orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ”. De fapt, oricare dintre cele două afirmații este autocontradictorie: prima nu este nici pe departe empirică, ci metafizică, în vreme ce a doua este ea însăși o afirmație absolută. Orice sistem cognitiv trebuie să pornească de la un principiu inițial absolut, metafizic, însă odată cu acceptarea acestui principiu, teoria „relativității adevărului” cade, vădindu-se ea însăși a fi un absolut autocontradictoriu.
Dezvoltarea gândirii moderne a fost o experimentare a posibilităților cognitive deschise omului, pornindu-se de la ipoteza că nu există Adevăr revelat. Rezultatul acestui experiment este o negație absolută: dacă nu există Adevăr revelat, nu există nici un adevăr; căutarea adevărului în afara revelației a ajuns într-o fundătură. Omul de știința nu mai caută azi adevărul, ci aplicațiile tehnice ale unei cunoașteri ce nu are o altă valoare decât pe cea practică. Se caută alte surse, iraționale pentru valorile ultime pe care oamenii se așteptau să le găsească în adevăr. Tirania științei asupra vieții practice este contemporană cu apariția unei întregi serii de „revelații” pseudo-religioase; și amândouă sunt simptome corelative ale aceleiași maladii: lepădarea Adevărului.
Mentalitatea nihilistă nu are alt scop decât distrugerea credinței în Adevărul revelat, pregătind astfel „noua ordine” din care se va șterge orice urmă a „vechii” concepții despre lucruri, iar omul va fi singurul dumnezeu care există. În manifestarea acestei mentalități se pot discerne câteva tipuri sau stadii diferite, care nu trebuiesc înțelese neapărat cronologic, chiar dacă în sens restrâns, ele alcătuiesc, de fapt, un fel de cronică a dezvoltării mentalității nihiliste.
Liberalismul.
Primul stadiu este „liberalismul”, o formă pasivă și nu una fățișă de nihilism, un teren neutru pentru creșterea stadiilor viitoare. În el se mai mențin încă anumite credințe ale vechii ordini, dar fără sensurile și puterea de odinioară. Dumnezeul mărturisit eventual de liberali nu este o ființă, ci o idee. Neinteresat de om și neputincios de a acționa în lume (decât spre a insufla un „optimism” lumesc), el este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au inventat. Concepția liberală despre guvernare este de asemenea slabă, provenind dintr-o încercare de compromis între doua idei ireconciliabile: guvernarea așezată de Dumnezeu cu o suveranitate întruchipată de un monarh și guvernarea având ca suveran „poporul”. În secolul al XIX-lea, compromisul acesta a luat forma monarhiilor constituționale – încă o tentativă de mariaj între o formă veche și un conținut nou; astăzi, principalele reprezentante ale ideii liberale sunt republicile și democrațiile din Europa de vest și America, majoritatea păstrând un echilibru mai curând precar între forțele autoritare și „revoluție”, deși pretind a crede în amândouă. Un guvern trebuie să conducă prin grația divină sau prin voința poporului, trebuie să creadă în autoritate sau în revoluție; între acestea două, compromisul este posibil doar în aparență și numai pentru o vreme. Revoluția, ca și necredința care a însoțit-o totdeauna, nu poate fi oprită la jumătatea drumului; este o forță care, odată trezită nu-și află odihna până când sfârșește în împărăția totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două veacuri a dovedit cu prisosință acest lucru. A domoli revoluția și a-i face concesii, așa cum au făcut liberalii întotdeauna, arătând prin aceasta că nu dețin nici un adevăr pe care să i-l opună , este mai curând o amânare, decât o împiedicare a împlinirii țelului ei.
Realismul.
Al doilea stadiu al dialecticii nihiliste este „realismul”, care cuprinde mai multe forme de „naturalism” și „pozitivism”. Realismul reprezintă simplificarea tuturor lucrurilor la nivelul celei mai „evidente” explicații, reducerea a tot ceea oamenii considerau „înalt”, a celor ce țin de minte și de duh, la cele de jos sau „primare”: materie, senzație, trup. Liberalul este indiferent față de adevărul absolut – atitudine provenită din atașamentul excesiv față de lumea aceasta; însă în cazul realistului, indiferența față de adevăr se transformă în ostilitate, iar simplul atașament față de lume devine devotament fanatic față de ea. Ca exemplu de „simplificare” realistă avem dictaturile socialiste ale secolului al XX – lea, cu soluțiile lor radical de simple la problemele cele mai complexe și, mai profund – simplistele idei ale unor oameni ca Marx, Freud și Darwin, care stau la baza întregii gândiri și vieți contemporane.
Încercarea realismului de a eclipsa tot ceea ce nu ține de realitatea materială a stârnit o reacție ce constituie al treilea stadiu al nihilismului: „vitalismul”. Utopia realistă, ce amenința să devină un inuman sistem tehnologic, a stârnit proteste în numele nevoilor neplanificate și nesistematice ale firii pomenești, care sunt cel puțin la fel de esențiale, fie chiar și pentru o „fericire” pur lumească precum nevoile materiale evidente.
Mișcarea vitalistă a luat inițial forme precum simbolismul, ocultismul și tot felul de filosofii evoluționiste și „mistice”. În ea, legitima deplângere a pierderii valorilor spirituale dă naștere pe de altă parte unor fantezii subiective și (uneori) unui adevărat satanism, pe care cei fără discernământ le iau drept „revelații” ale lumii „spirituale”, iar pe de altă parte, unui eclectism fără rădăcini care culege idei din orice civilizație și din orice epocă, găsind o legătură cu totul arbitrară între prost–înțelesele fragmente ale propriilor concepții degradate. Pseudo-spiritualitatea și pseudo-tradiționalismul sunt elementele obligatorii ale multor sisteme vitaliste.
Căutarea neobosită a omului de a afla un substitut pentru Dumnezeul Care murise în inima lui se identifică cu diversele manifestări ale vitalismului în societatea modernă: neliniștea populară ce marchează viața politică, mediile de comunicare și artele; varietățile „noii gândiri” și ale „gândirii pozitive” care încearcă să controleze și să folosească o vagă „forță” imanentă; căutarea lipsită de discernământ a „conștientizării”, „realizării” și „iluminării” spirituale; „cultul naturii” dimpreună cu elementele sale „primare”: pământul, trupul , sexul .
În stadiul vitalismului criteriul adevărului este înlocuit cu un nou standard – „ceea ce dă viață”, „vitalul”. Nu există calitate mai apreciată decât originalitatea, experimentalul sau senzaționalul; problema adevărului, dacă este ridicată cumva, este împinsă tot mai mult în planul secund și înlocuită cu categorii subiective: „integritatea”, „autenticitatea”, „individualitatea”.
Vitalismul este simptomul fără echivoc al oboselii cronice a lumii … El este produsul nu al „prospețimii” , al „vieții” și al „nemijlocirii”, pe care adepții lui le caută cu disperare (tocmai pentru că duc lipsă de ele), ci al stricăciunii și al necredinței ce constituie faza ultimă a civilizației muribunde, pe care o detestă.
Texte selectate de Bogdan Bratu
Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)