3. Scurt model istoric
Avem așadar busola cu care putem pleca în călătorie. Ne mai trebuie o hartă și informații de la fața locului. Harta trasată de cei ce au trecut mai înainte spre ținta călătoriei noastre este istoria, care în mod esențial se repetă mereu. Cei ce o cunosc, „vor discerne în privința vieții și filosofiei vremurilor noastre, fără a se simți înclinați să se ia după prima filozofie sau primul mod de viață pe care îl întâlnește. Una dintre problemele fundamentale cu care se confruntă educația copiilor astăzi este faptul că în școli nu li se mai dă un sens al istoriei. Este primejdios și fatal să lipsești un copil de sensul istoriei. Asta înseamnă că el nu mai are capacitatea de a avea exemple de la oamenii care au trăit în trecut. Odată ce îți dai seama că istoria se repetă mereu, devine foarte interesant de observat cum au răspuns oamenii la probleme, cum au fost unii oameni care au mers împotriva lui Dumnezeu și care au fost urmările și cum unii oameni și-au schimbat viața și au devenit excepții, dând o pildă care este trăită până în zilele noastre. Sensul acesta al istoriei este un lucru deosebit de important și trebuie transmis copiilor”. (Ieromonah Damaschin, op. cit., p. 866).
La un nivel mai general, epocile în care regăsim caracteristici comune cu cele contemporane, constituindu-se astfel în modele ce merită studiate, sunt perioada elenistică ce a urmat cuceririlor lui Alexandru Macedon, perioada Imperiului Roman timpuriu și „Respublica Christiana” din Evul Mediu.
Starea duhovnicească a oamenilor.
Din cauza dimensiunii restrânse a prezentei analize și pentru a încadra studiul temei în limitele datului nostru – al firii și al istoriei neamului românesc – vom analiza doar cel de-al treilea model. Vom restrânge astfel analiza istorică la această perioadă exemplară, semnificând printr-o sinecdocă (Figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părții (sau invers), a particularului în locul generalului (sau invers), a materiei din care e făcută un lucru în locul lucrului însuși întregul prin partea lui cea mai reprezentativă).
Să vedem așadar cum au fost trăite în mod concret aceste relații – de egalitate și unitate – de către noi, românii creștini ortodocși, în cadrul unei Europe medievale creștine. În acea mai mult dorită decât realizată „Respublica Christiana”, exigențele evanghelice ar fi trebuit să-și impună amprenta peste toate interesele politice, economice, sociale, culturale. Desigur, trebuie avut în vedere faptul că în epoca formării statelor medievale românești Europa era deja divizată de Marea Schismă și că momentul apariției Reformei, care a accentuat dezagregarea unității creștine, a coincis cu intrarea celor trei „principate” sub o accentuată suzeranitate a Imperiului Otoman.
Pentru a înțelege corect natura reală a raporturilor puse în discuție, este suficient să cercetăm momentele–cheie, la care au participat cele mai importante personalități și resurse ale istoriei noastre. Asemenea situații limită dezvăluie cel mai bine mentalitățile și mecanismele mai profunde ce se ascund în spatele evenimentelor propriu zise. „Starea duhovnicească a oamenilor este ceea ce alcătuiește substratul evenimentelor istorice; manifestarea lor nu este principalul: ea este proiectarea puterii cuprinse în idee, în cunoaștere. Omul năzuiește să întrupeze creativ viziunea sa mentală în viață. Viața sa vremelnică – iar în planul duhovnicesc și cea veșnică – el și le construiește în raport cu înțelegerea țelului și venirii lui în lume (Cf. Ioan 16:21). Astfel se zidește Istoria.” (Arhimandritul Sofronie Saharov, „Nașterea întru Împărăția cea Neclătită”, p. 47).
Câteva momente exemplare.
Un asemenea prim moment îl constituie înfrângerea din septembrie 1396, de la Nicopole, a expediției cruciate inițiate de Sigismund, regele Ungariei. Alături de trupele acestuia și de oastea Transilvaniei, au mai participat „peste 10.000 de cavaleri din Franța (mai ales din regatul Burgund), Italia, Anglia și Germania”, cărora s-a alăturat un corp de 1000 de oșteni munteni conduși de voievodul Mircea („cel Bătrân”). Pentru nefericitul deznodământ al expediției „decisiv a fost refuzul unor căpetenii apusene ale cruciadei de a accepta un plan potrivit care să coordoneze mișcările trupelor creștine pe câmpul de luptă. Nici în ziua bătăliei acestea nu s-au lăsat convinse de Sigismund să acorde lui Mircea un rol de frunte în desfășurarea operațiunilor, să permită ca românii să înceapă atacul, dată fiind experiența dobândită de ei în luptele cu turcii, cât și propria lor dorință”. Aceasta, la scurt timp după strălucitele biruințe obținute de ei cu propriile lor puteri la Rovine, lângă Curtea de Argeș, în octombrie 1394, și în colaborare cu trupele maghiare, pe malul Jiului, lângă Craiova, în mai 1395, împotriva armatelor turcești și ale vasalilor lor sud-dunăreni, conduse de Sultanul Baiazid.
După o jumătate de secol, „între septembrie 1443 și ianuarie 1444, Iancu de Hunedoara a condus în sudul Dunării o expediție militară, cunoscută sub numele de „campania cea lungă”. În cursul ei, oastea lui Iancu, formată în mare parte din transilvăneni, printre care se aflau foarte mulți cneji români, a înaintat până în inima Balcanilor, repurtând numeroase victorii. De la pătrunderea lor în Europa, turcii nu mai fuseseră confruntați cu o contraofensivă atât de viguroasă, susținută de toate popoarele din centrul și sud-estul Balcanilor. Succesul acesta a încurajat propaganda dusă în favoarea unei cruciade antiotomane, inițiată la începutul anului 1443 de papa Eugeniu al IV – lea, care a lansat oficial apelul pentru o nouă cruciadă, declanșând intense tratative diplomatice între numeroase state: Burgundia, Veneția, Aragonul, Ungaria și Polonia. Angajarea acestei noi campanii, ce s-a finalizat prin dezastrul din noiembrie 1444 de la Varna, în care și-a pierdut viața și regele Vladislav al III –lea al Ungariei s-a făcut împotriva dezacordului lui Iancu de Hunedoara, conducătorul „de facto” al expediției, bazat pe recunoașterea lucidă a insuficienței forțelor proprii (considerând că expediția precedentă reclamase sacrificii prea mari pentru a fi recuperate într-un timp atât de scurt) și pe dorința de a respecta tratatele de pace încheiate între timp”.
Teama de Țepeș.
În 1462, după ce primește de la papa Pius al III – lea toți banii strânși în urma Conciliului de la Mantova din 1459 în scopul susținerii cruciadei, regele Ungariei Matei Corvin îl lasă fără ajutor pe Vlad Țepeș, în fața invaziei armatei lui Mahomed al II – lea. Deși domnul muntean a reușit singur să respingă pe turci prin atacul de noapte din iunie 1462, poziția sa a rămas în continuare precară. Când Matei Corvin a ajuns în sfârșit la Brașov cu trei luni întârziere, pentru a nu se mai implica în situația devenită destul de complexă și dificilă, decide să-l bage în temniță pe Vlad Țepeș. Pentru a-și justifica acțiunea, trimite papei scrisori falsificate ce închipuie o trădare a cauzei creștine de către voievodul român în favoarea turcilor și răspândește în toată Europa povestirile exagerate ale sașilor despre cruzimea lui, ce l-au transformat în timp într-un personaj „horror”.
Așa cum mărturisea Ștefan cel Mare în scrisoarea–circulară trimisă tuturor principilor creștinătății la câteva zile după bătălie, în ianuarie 1475, la Vaslui, „am luat sabia în mână și, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernicul, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare, și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru”. Fiind conștient că răzbunarea sultanului nu va întârzia, Ștefan își continua scrisoarea: „De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri într-ajutor împotriva dușmanilor creștinătății, până este vreme. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credința noastră creștinească și cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare și vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat. Deci, fiți gata, fără întârziere”.
Dragoste de Creștinătate.
Cu toate că papa Sixt al IV-lea l-a asigurat pe domnul Moldovei prin scrisoarea sa din martie 1475 că „noi n-o să contenim nicicând, cu silința, grija și strădania de care suntem în stare, a-ți da, alături de ceilalți principi și fruntași creștini, ajutoarele de trebuință”, „cinstindu-ți vrednicia și slăvindu-te cu mari laude”, Ștefan a rămas până la urmă singur în fața invaziei combinate a tătarilor și a uriașei armate turcești conduse de Mahomed al II-lea. Prin solia trimisă în mai 1477 la Veneția, voievodul dădea seama înaintea întregii Europe de înfrângerea din anul precedent, de la Valea Albă: „E adevărat, însă, că cele ce au urmat nu i s-ar fi întâmplat dacă ar fi știut că principii creștini și vecini cu dânsul au să se poarte cu el așa cum s-au purtat, căci, deși avea jurăminte și învoieli cu dânșii, ei l-au înșelat și astfel a pățit ce-a pățit. Învoielile și jurămintele ce erau între dânșii cuprindeau (prevederea) că toți trebuiau să fie gata și să ajute în orice loc pe acela dintre domni împotriva căruia ar fi mers turcul”. „Și totuși, cu toată nădejdea mea într-înșii, m-au lăsat singur. Eu, împreună cu curtea mea, am făcut ce-am putut și s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că a fost cu voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; și lăudat fie numele Lui”.
Cu un an înainte de a fi decapitat de mercenarii împăratului Rudolf al II-lea, Mihai Viteazul sintetiza astfel urmările eforturilor sale depuse în cadrul „Ligii Sfinte”, care grupa, din inițiativa papei Clement al VIII-lea, Spania, Imperiul Habsburgic, ducatele Toscana, Mantova, Ferrara, Principatul Transilvaniei, Moldova și Țara Românească: „Eu am slujit împăratul roman nu de teamă, ci din mare dragoste ce o am față de Creștinătate. Împăratului turcesc, de o bucată de vreme, i-am făcut toate rușinile și batjocurile pe care și le poate imagina cineva, iar el acum, la sfârșit, îmi trimite un cal frumos înșeuat și 15.000 de ducați, un surguci cu pene de cocor, un steag de-al lui cu o sabie, un buzdugan și câteva caftane din fir de aur și un cadou pentru boierii mei, drept cinstire. Iar împăratul roman îmi trimite drept cinstire trei coli de hârtie pline de venin, rușine și batjocură și vrea să mă gonească afară. Mi s-a spus, într-adevăr, să nu mă încred în nemți, căci voi fi rău răsplătit.”
(Va urma)
Bogdan Bratu
Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
