Egali înaintea lui Dumnezeu într-o Europă unită?

Așadar, cum s-a ajuns de la „libertatea fiilor lui Dumnezeu” la „libertate, egalitate, fraternitate”; cum s-a căzut de la „Unitatea de Sus” a Împărăției Cerurilor la uniunea europeană ?
Pentru a înțelege aceasta, avem nevoie și de „informații de la fața locului”, luate de la oameni capabili să „discearnă vremurile”.
„Pentru a supraviețui în calitate de creștini ortodocși în zilele acestea, oamenii trebuie să înțeleagă apostazia, să știe de ce epoca modernă este așa cum este. Pentru a se putea păzi, omul trebuie să cunoască strategiile vrăjmașului său.
Putem fi ortodocși și fără a conștientiza mișcările și personalitățile care au contribuit la formarea mentalității contemporane, însă suntem în mare primejdie, căci curentele de gândire care s-au format de-a lungul ultimelor opt-nouă veacuri ne afectează direct, iar noi nu știm cum să le răspundem dacă nu știm unde au dreptate, unde greșesc și de unde au apărut. Poziția noastră poate fi deosebit de precară, chiar dacă adoptăm postura de „ortodox fundamentalist”, care stă în colțul lui, zicând: „Asta cred și orice altceva este rău”. Este o poziție cât se poate de nerealistă, pentru că trebuie să ai contact cu lumea; copiii voștri merg la școală, voi citiți ziare, vă întâlniți cu oameni ce cred lucruri diferite sau chiar cu ortodocși care nu știu prea bine ce cred. Dacă nu sunteți conștienți de ceea ce se petrece, ortodoxia voastră va fi molipsită, fără măcar să băgați de seamă, de tot felul de idei moderne. Veți ajunge să mergeți la biserică duminica, iar restul săptămânii să trăiți după standarde diferite, ceea ce este un adevărat dezastru. Pentru a evita aceasta, trebuie să urmăm sfatul Sfântului Vasile cel Mare și să începem să învățăm a lua din lumea din jur înțelepciune, atunci când există înțelepciune, iar atunci când este prostie, să știm de ce este prostie.
Necesitatea cunoașterii și a alegerii
Tot omul, prin simplul fapt de a fi om, trebuie să aleagă între Dumnezeu și sine. Tot omul, în fapt, a și ales deja, căci suntem ceea ce am ales. Iar prin alegerea noastră, ne vădim preferința pentru o Împărăție sau alta: pentru Împărăția lui Dumnezeu sau pentru împărăția sinelui.
Cele două Împărății au fost clădite pe două credințe: Împărăția lui Dumnezeu pe credința în Hristos; împărăția omului, pe credința în lume. Această a doua credință se bazează aparent pe propria „evidență” și „necesitate”, însă, la un nivel mai profund, ea crește din dorința omului; adevărul este că omul lumesc nu dorește nici un fel de altă lume. Căci „lumea cealaltă” introduce o adâncime și o complexitate a existenței pe care oamenii, în chip cu totul „firesc” (în starea lor căzută), nu vor să și-o asume. „Lumea cealaltă” tulbură toată lumeasca „pace a minții” și-i distrage pe oameni de la „evidenta” și simpla datorie de a se descurca în lume.”(Ieromonahul Damaschin, Viața și lucrările părintelui Serafim Rose, Editura Sophia, pag. 549 – 550)
Cele două „unități”
„Unitatea” este un cuvânt dumnezeiesc pentru creștinism, dar în căderea și în „furtișagul” său de la Dumnezeu, a devenit mai mult diavolesc. Și este așa întrucât atât sensul primar, cât și substituirea, furtul, privesc nu ceva ce este doar legat de viață, ci însăși viața, viața cea adevărată în esența ei primară.
Cuvântul „unitate” este dumnezeiesc, pentru că în trăirea credinței creștine el se referă, în primul rând, la Dumnezeu Însuși, la descoperirea Vieții Dumnezeiești ca Unitate, Unitatea fiind conținutul și plinătatea Vieții Dumnezeiești. Dumnezeu se descoperă pe Sine în Trinitatea Sa și descoperă Trinitatea ca fiind Viața Sa, ceea ce înseamnă că El este Izvorul și Începutul întregii vieți, este cu adevărat Viața vieții.
Credința creștină, în adâncul ei ultim, este îndreptată spre Dumnezeu Treimea, este cunoașterea lui Dumnezeu în Trinitatea Lui; prin această cunoaștere, credința cunoaște și viața făpturii create de El, o cunoaște în prima ei creație, o cunoaște în cădere, o cunoaște în mântuire. Credința este în primul rând cunoașterea și trăirea creației, adică a vieții create și dăruite de Dumnezeu ca unitate cu El și întru El și numai întru El, cu întreaga făptură, cu întreaga viață. În al doilea rând, cunoașterea și experiența căderii, adică a esenței răului și a păcatului, care este deprindere – separare de Dumnezeu și deci destrămarea și descompunerea vieții înseși, și în ea triumful morții. În sfârșit, cunoașterea și trăirea mântuirii ca restabilire a unității cu Dumnezeu și întru El cu întreaga făptură și, în această unitate, cunoașterea în esență a vieții noi și veșnice care vine întru putere, dar care este deja dăruită, Împărăția lui Dumnezeu anticipată: „să fie una, precum Noi Una suntem” (Ioan, 17, 22).
Unitatea credinței
Aceasta înseamnă că unitatea nu este ceva „supraadăugat” credinței creștine, nu este ceva deosebit de credința însăși, încât să poată exista credință fără unitate și să poată exista unitate pe care să nu o conțină, să nu o descopere și să nu o trăiască credința. În unitate stă însăși esența, conținutul credinței, care și este intrarea în unitate, acceptarea unității pe care lumea a pierdut-o în căderea ei; și tot în credință este trăirea acestei unități ca mântuire și viață nouă. Credința este părtășia cu unitatea de sus și în această unitate este părtașă „la o altă viață”, la un alt început, cel veșnic”. Ca dar, ca prezență a acestei unități de sus, ca împlinire a credinței în lumea aceasta este Biserica. Biserica nu este alta față de credință, chiar dacă este legată de ea, ci Biserica este tocmai împlinirea credinței, este acea unitate care primește, în care se intră și la care devii părtaș prin credință. În tradiția și trăirea creștină, credința duce la Biserică și introduce în Biserică; credința cunoaște că însăși Biserica este cea prin care se împlinește credința, pentru a fi făptură nouă și viață nouă. Omul care spune – iar aceștia sunt foarte mulți în zilele noastre – „eu sunt profund credincios, însă credința mea nu are nevoie de Biserică”, poate fi credincios și chiar profund credincios, dar credința lui este alta, nu aceea care din primele zile ale creștinismului era însetarea de a intra prin botez în Biserică și de a-și potoli această însetare în „unitatea credinței și a iubirii”, la Cina lui Hristos, în Împărăția Lui. Întreaga viață a Bisericii „se luminează cu unitatea Treimii Celei de Taină” și invers, numai aceea este viața Bisericii, care se luminează cu această Unitate Dumnezeiască și este părtașă acestei Unități. Cu această lumină și pusnicul poate trăi în Biserică și cu Biserica, după exemplul cuviosului Serafim de Sarov, în „pustietatea sa îndepărtată”, departe de Biserica „văzută.” Cu această lumină însă, omul poate să nu trăiască, chiar dacă se află în Biserica văzută, fiind cu totul absorbit de activitatea exterioară a acestei Biserici.
Unitatea de Sus
Toată orânduirea Bisericii, toate „structurile” ei „văzute” sunt vii, eficace și de viață făcătoare numai în măsura în care se referă la Unitatea de Sus cea Dumnezeiască, și anume nu numai ca „mijloace” în vederea ultimului scop – „când Dumnezeu va fi totul în toate” (I Cor., 15, 28) – și ca la unitatea existentă încă de acum, care este chipul, darul, harul, lumina și puterea Împărăției lui Dumnezeu, vădirea și împlinirea celui așteptat.
Biserica se separă și se deosebește de „lumea aceasta” tocmai prin această Unitate de Sus, Unitate în care rezidă adevărata ei Viață, în care este Harul și noutatea acestei vieți; numai prin cunoașterea și trăirea acestei Unități, ea cunoaște lumea ca „lume căzută”, chipul căreia trece (I Cor. 7:31), fiind sortită morții. Dacă în manifestarea ei văzută, prin membrii ei și prin toată viața „exterioară”, Biserica este trup din trupul și sânge din sângele „lumii acesteia”, în adevărata ei viață, nevăzută lumii, Biserica este cunoscută numai prin credință, căci este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3:3). Ea este cu totul de altă natură decât lumea. Lumea a devenit „lumea aceasta” fiindcă, prin căderea în păcat, lumea s-a rupt de Viață, a rupt viața sa de Unitatea de Sus și tocmai prin această ruptură, lumea a devenit scindată, destrămată, fără de nădejde, înrobită de moarte și de timp, care domnesc pe pământ. Tocmai în înțelegerea acestei alte naturi a Bisericii față de „lumea aceasta”, în înțelegerea Bisericii ca Unitate de Sus, ni se descoperă sensul real al substituirii despre care am vorbit mai sus. În această substituire este ispita cea mai mare și mai groaznică ce otrăvește conștiința bisericească actuală și anume, substituirea Unității de Sus cu unitatea de jos. (va urma)
Texte selectate de Bogdan Bratu – Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)