Egali înaintea lui Dumnezeu într-o Europă unită? (II)

1. Aprecierea europeană
Pentru a evalua corect aceste evenimente, trebuie știut cum erau apreciate personalitățile și participările românești în contextul contemporan lor. Prestigiul european al lui Mircea cel Bătrân era pus în lumină de o apreciere făcută de aliatul său Sigismund de Luxemburg, în care era caracterizat drept „bărbat viteaz, activ și puternic, care luptându-se în mai multe rânduri cu turcii, a triumfat în chip glorios asupra lor.” Chiar și acești adversari ai săi, prin pana unei cronici anonime, au recunoscut că „Mircea era un principe necredincios, un mare erou necredincios”, pasaj tradus la sfârșitul secolului XVI de un turcolog german prin „bărbatul cel mai viteaz și mai ager dintre creștini.”.
În timpul Sinodului de la Ferrara-Florența (1438-1438), un dregător de origine italiană a împăratului bizantin îi aprecia pe călăreții munteni ca „printre cei mai temuți oșteni din lume”.
Dimensiunile personalității lui Iancu de Hunedoara, înălțat în laude de papă „până deasupra stelelor”, sunt cel mai bine sugerate de inscripția ce i-a fost săpată pe mormânt: „S-a stins lumina lumii”.
Impresionat de disciplina trupelor muntene, marele vizir declara, în 1462, că, dacă Țepeș ar avea o armată numeroasă, „s-ar putea să ajungă o mare putere”. La sfârșitul campaniei din acel an, sultanul Mahomed al II-lea a declarat că „nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari”, și care „ar fi vrednic de mai mult.”
Din cronicari.
O cronică otomană din timpul lui Ștefan cel Mare consemnează că „țara sa este mică și locuitorii ei sunt puțin numeroși, dar cu toții viteji care se adăpostesc în munți și văi, cine ar avea îndrăzneala să se apropie de ei?” Despre domnul moldovean, adversarii săi recunoșteau că, pentru ei, „răutățile lui sunt fără sfârșit. Era un necredincios foarte trufaș.” Apreciat de conducătorul creștinătății apusene, papa Sixt al IV-lea, ca „adevărat atlet al credinței creștine”, ale cărui fapte „au adăugat atâta strălucire numelui său, că este în gura tuturor și este lăudat cu deosebire de toți, în unire de simțiri”, Ștefan a fost „pus la locul său” de cronicarul polonez contemporan Jan Dlugosz: „Bărbat minunat, întru nimic inferior comandanților eroi pe care noi îi admirăm, care în timpurile noastre a repurtat cel dintâi dintre principii lumii o victorie strălucită contra turcilor; după părerea mea, el este cel mai vrednic pentru a fi numit în fruntea unei coaliții a Europei Creștine împotriva turcilor.”
După victoria de la Călugăreni, agentul englez de la Istambul avea să scrie: „este un lucru demn de cea mai mare considerație și de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza atât de mulți împărați, regi și prinți, a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștile marelui sultan.” Un cronicar turc contemporan și martor ocular al evenimentelor, considera că „o așa mare pierdere nu i se întâmplase oștirii islamice niciodată până acum.” Unirea celor trei state din jurul Carpaților a provocat reacții în toată Europa: regele Franței, Henric al IV-lea, scria: „se zice că românul e foarte tare și că planurile lui cresc potrivit cu victoriile”, iar cancelarul polon Zamoyski exclama cu necaz: „acest Mihai vrea să jongleze cu lumea întreagă”. (Textele folosite pentru realizarea acestui capitol au fost extrase din „Istoria Românilor”, vol. IV, colectiv sub egida Academiei Române, Editura Enciclopedică, București, 2001).
2. Concluzie
În finalul acestei scurte cronologii „exemplare”, o situație de pe „talerul de jos al balanței” poate fi o concluzie potrivită pentru problematica în discuție. Deși dintr-o perioadă mai târzie, ea se referă la veacurile precedente, și poate fi foarte sugestivă pentru cursul pe care îl ia uneori istoria. Pe pragul dintre secolele XVII și XVIII, atunci când Habsburgii au smuls Principatul Transilvaniei de sub suzeranitatea otomană, una din căile prin care au încercat să se impună în interiorul țării, a fost revitalizarea catolicismului, al căruia exponenți erau. În acest scop s-au folosit de populația românească ortodoxă autohtonă, căreia i-au promis recunoașterea națională și confesională, în schimbul uniației. Acestui demers, conducerea Transilvaniei – ce era în acel moment o mică „uniune europeană”, formată din trei „națiuni politice” (nobilimea maghiară, sașii și secuii) și patru „confesiuni recepte” (calvinii, luteranii, unitarienii și catolicii) – i-a răspuns prin „Remonstrația” din iulie 1699: „Asemenea inovațiuni și încercări nu pot fi de folos nici tronului, nici țării, în care zelul religios a fost totdeauna moderat și potolit, parte prin politica înaltă a statului, parte prin uniunea legată cu jurământ a națiunilor și religiilor.
Citește-ți istoria….
Numai datorită unei asemenea moderațiuni, țara Transilvaniei, care e înconjurată de atât de numeroși dușmani, plină cu religii, limbi și neamuri diferite, și care a fost cârmuită de principi de confesiuni foarte deosebite, a reușit să-și păstreze ființa și neatârnarea, în ciuda timpurilor furtunoase prin care a trecut.” (Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea, I, Sibiu, 1920). De cealaltă parte a Carpaților, domnii celor două „Valahii”, moștenitoare ale culturii și civilizației bizantine, și-au însușit – așa cum am văzut în citatele de mai înainte – viziunea esențială formulată de Împăratul Iustinian (în Novella 109): „credem cu tărie că singura noastră nădejde pentru trăinicia imperiului în timpul împărăției noastre depinde de pronia lui Dumnezeu”.
„Citește-ți istoria cum se cuvine și vei vedea întreaga Lege a lui Dumnezeu întipărită într-însa. Cu litere de foc, precum rugul aprins, Domnul Își scrie Legea Sa, așa încât până și analfabeții s-o poată citi în duh.
El a scris-o și a pecetluit-o odată în Sfânta Scriptură, dar El este neobosit în a-Și înnoi Legea Sa în viața fiecărui popor.
Ar trebui să înțelegeți și să împărtășiți această înțelegere și cu copiii voștri.
Treziți-vă duhovnicește, așadar, și nu vă cufundați sufletul în împărăția cea lumească. Căci libertatea nu înseamnă niciodată împărăția pământească, ci cea cerească.” (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Taina și semnificația bătăliei de la Kosovo, Editura Anestis, 2005).
(va urma)
Bogdan Bratu
Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)