E ziua cea mare

De aproape două săptămâni încoace, Simona Halep joacă de departe cel mai bun tenis pe care l-a jucat în toată cariera ei care devine, cu fiecare săptămână în care o găsim în Top 10, tot mai impresionantă. Astăzi, Simona are șansa de a se instala în fruntea clasamentului neoficial al întregului tenis românesc, cu condiția de a reuși ceea ce nici măcar Ilie Năstase n-a reușit: câștigarea turneului suprem, cel de la Wimbledon, considerat dintotdeauna un campionat mondial. Cu acest prilej, Simona l-ar egala pe Ilie la număr de turnee de grand slam câștigate, însă îl bate la calitate. Finalele lui Ilie la Wimbledon, două la număr, au pentru mine semnificații speciale. La prima, cea din 1972, pierdută în fața lui Stan Smith, eram în București. Veneam de la facultatea unde mă văzusem picat la examenul de admitere și ne grăbeam să ajungem la un televizor. La volan era prietenul meu Paul. Neatent, la giratoriul de la Arcul de Triumf, l-a lovit pe, țineți-vă bine!, Ion Țiriac, care se grăbea și el spre Televiziunea Română, unde mergea să comenteze chiar meciul lui Ilie! S-a rezolvat totul foarte repede, că și milițienii se grăbeau să vadă meciul. A doua finală a lui Ilie a fost în 1975, pierdută la Bjorn Borg. A avut loc a treia zi după ce fusesem luat în armată. Evident, am fugit din unitate, de la Predeal, și m-am dus s-o văd acasă, la Câmpina. Mai întâi, maică-mea nu mi-a deschis, nerecunoscându-mă prin vizor: văzuse un bagabont chel, iar ea mă știa cu părul până la omoplați! După strigătele mele mi-a deschis, moment în care pe taică-meu, colonel în rezervă, l-a luat inima la gândul că dezertasem! L-am liniștit cu greu. După cum vedeți, finalele cu români la Wimbledon au lăsat urme în viața mea. De aceea, pentru azi îmi doresc o finală pașnică, normală, în care logic ar fi ca Simona să câștige, cam cu 6-4, 6-3. Eu cred că azi e ziua cea mare pentru mine. Și, desigur, mult mai mare, enormă chiar, pentru Simona.