E și o parte bună

Tocmai când începuseră alde Gigi și Ilie (ba de la o vreme molipsindu-se și niscai fotbaliști) să nu explice cum vor bate ei afară pe aceiași cu care nu reușiseră măcar un egal acasă, cum după acest mic pas pentru om, dar mare pentru omenirea noastră fotbalistică, ar mai rămâne de făcut încă vreo câțiva și apoi, desigur, formalitatea Marii Finale. Care, desfășurându-se la București, era ca și câștigată. Deci, un nou trofeu în vitrina Stelei, totodată primul din era (care va deveni de veselă amintire cândva) Becali, numai bun de etalat în vreo vitrină din Palatul proprietate personală, printre bibeloul cu pescar și elefantul bombonieră. Cu mențiunea că, fiind argintat, strică puțin estetica stabilimentului, unde totul este măcar suflat cu aur, dacă nu chiar din aur masiv. Numai că din toată povestea asta lipsea tocmai elementul-surpriză, ăla care dă dinamism acțiunii, tensionând-o numai cât trebuie pentru ca deznodământul să te prindă încordat: personajul colectiv, numit mai pe înțelesul maselor largi de una din gloriile reale ale Stelei, Puiu Iordănescu, „olandejii”. Nu știu ce trebuie să-ți conțină căpățâna (de neuroni neputând fi vorba) pentru a-ți putea imaginea că la halul în care arată fotbalul românesc de azi, ar mai putea vreo echipă de-a noastră să se ia la trântă cu vreuna olandeză, fie ea echipa națională sau una de club. Încă mai mult, în cazul concret numit Steaua, când vezi că în loc de fotbaliști ai doar panarame, indiferent că-s neaoșe sau de import, când în poartă ai un pămpălău pe lângă care haiosul Babicu’ pare un Iker Casillas, când ai fundașii incapabili de o deposedare, mijlocașii incapabili de o pasă și atacanții care nu nimeresc poarta nici dacă ar fi lată din steag în steag, cum naiba să te gândești nu la finale, ci la o simplă victorie, indiferent contra cui? Peste toate, cum dracu’ să crezi că alde Dănănae, Dodel și Gardoș chiar au ceva de-a face cu nobilul sport numit fotbal? Iar peste toți, să troneze un antrenor la a cărui vedere să nu poți decât să te minunezi că reușește totuși, cumva, să articuleze câte o propoziție dezvoltată, adică alcătuită din trei cuvinte. Există și o parte bună în povestea asta: ne-am mai luat de o grijă. Ultima, din actualul sezon internațional.