E sau nu e?

Am trecut din nou prin Arbore. Casa-muzeu Toader Hrib parcă-i o rană în centrul comunei. O să spuneți că am idei puține și fixe, dar repet: desființarea Muzeului Hrib e-o eroare ce se cere grabnic reparată – câtă vreme exponatele nu se vor risipi cu totul.
Statul poate și trebuie să se implice în reconstituirea colecției, importantă muzeistic tocmai prin bric-a-brac-ul spectaculos, unic și inimitabil.
Cu 35 de ani în urmă, ușa casei de la Arbore mi-a deschis-o Magdalina. Nu știam că-i complet surdă; suferise de tifos în 1942 și, de aproape trei decenii, n-auzea deloc. Rămăsesem în cerdac, împreună cu Florența Albu; Magdalina întreba, din ochi, ce poftesc cei doi orășeni și, când ne-a citit pe buze numele Toader, s-a dat la o parte, poftindu-ne în casa-muzeu.
A apărut și Toader Hrib – desigur, în costum național bucovinean. Parcă văd și acum ochii lui mari, albaștri, ochi de cine-vedetă, ușor osteniți, totuși, luminoși și pătrunzători.
Meritul descoperirii țăranului auto-didact în postura de scriitor (ținea un jurnal-cronică de-a dreptul formidabil prin sinceritate, originalitate și totală lipsă de contrafacere) îi revine poetei Florența Albu. Ea a atras atenția Editurii “Junimea” (eram director) și iată-ne în ciudata casă-muzeu.
Cam așa arăta, “inventariat” succint de Florența, interiorul de la Arbore: “cioburi de lut ars și pașnice unelte de lemn, alături de armele tuturor războaielor – iatagane, zale ruginite, cărți și ghiulele, lăzi de grenade; lângă lăzile de zestre, opinci agățate de roata unui tun; un meteorit lângă cărbunii stinși într-o strachină, descântați cândva, leac pentru spaime; monedele tuturor târgurilor încheiate pe acest pământ, cu prețul șters și efigiile uitate de timp; plugul de lemn și balanța, lângă “ocaua lui Cuza” și “Istoria frumosului Arghir” tipărită în chirilică; scara șeii haiducului Darie, lângă fluiere și-un cimpoi”…. etc.etc.etc.
Un fantastic bric-a-brac, chemat să depună mărturie pentru “a fost odată”, sub cronicărescul îndemn “să se știe”.
Am tipărit “Cronica de la Arbore” în mai multe ediții. La una dintre lansări, am trimis mașina Editurii să-l aducă pe moș Toader din Țara de Sus. Când a apărut, falnic, în ușa librăriei, îmbrăcat în bundiță tivită cu jder, un murmur de surprindere s-a prelins dintr-un capăt în celălalt al sălii: era cel dintâi țăran autentic invitat să-și lanseze o carte la Iași. Circulase și informația că are niscaiva “scame” la dosar: făcuse ani buni de pușcărie politică. Prin 1949, un binevoitor l-a turnat că ascultă posturi străine dușmănoase. I s-a confiscat “corpul delict” (aparatul de radio marca “Pionier”). La proces, Toader a arătat “onoratei curți” că, având doar unde lungi, aparatul “Pionier” n-avea cum prinde posturile emise pe unde scurte și ultra-scurte. Degeaba: a contat turnătoria și nu evidența…
În vârtejul tuturor întâmplărilor rostogolite peste România post-revoluționară, “Cronica de la Arbore” a coborât în nedreaptă uitare. Cine o recitește, va fi bucurat de redescoperirea unui univers rural profund original, cu adevărat românesc, emoționant și entuziasmant totodată….
După ani și ani, l-am vizitat din nou pe moș Toader. Așa surdă cum era, Magdalina auzise de mult chemarea cerurilor, plecând în cealaltă lume. Toader Hrib nu mai avea nici glas, nici putere – dar nu se dădea bătut: și-a înregistrat prezentarea muzeului pe casetofonul ce-l purta agățat la gât. Când se ivea vreun vizitator, dădea drumul la bandă și-și însoțea vocea de altădată cu gestică de dirijor, arătând cu cârja, de pe scaun, obiectul despre care se făcea vorbire în difuzor. Apoi, s-a mutat și Toader Hrib în ceruri. A rămas “Cronica”. Căreia i s-ar potrivi cele scrise de țăranul de la Arbore despre un fântânar din sat: “De câte ori bem apă din asemenea fântâni, ne-au învățat tata să zicem bogdaproste de sufletul cui au făcut-o.”
Este de necrezut că, de atâția ani, nu se găsește o soluție pentru redeschiderea Muzeului – care, culmea, figurează ca funcționând pe site-ul Consiliului Județean!