E frumos. E bine

Mi se întâmplă să fi aflat despre discuția dintre doi remarcabili oameni de televiziune, purtată duminică seara în pauză de publicitate, într-un studio din Capitală. Primul dintre ei, nu neapărat foarte pătruns de sport, o ținea morțiș p-aia cu „la Madrid, Halep a câștigat fiindcă i-a aranjat Țiriac tot parcursul!”. Celălalt, nu neapărat fan al Simonei, i-a explicat cu duhul blândeții că e absurd măcar să-ți închipui asta, și că Halep a câștigat pe merit. Susțin din toată inima același lucru, din mai multe motive: primul este acela că la acest nivel nu se poate așa ceva, al doilea fiind că pentru a reuși asemenea combinații e nevoie de multă minte, lucru pentru care n-aș băga mâna în foc că se găsește în exces la „rumânul” la care se făcea referire. Hai să ne lămurim încă o dată: la Simona nu tenisul e problema, ci neuronul. În măsura în care și-l ține sub control, vine și performanța. Ca unul care a înjurat-o în nenumărate rânduri, și cred că pe bună dreptate, mă simt dator și ca la fiecare succes să-i aduc toate elogiile cuvenite. De aceea, victoria ei de la Madrid este motiv de mare bucurie pentru mine, dar și de speranțe într-un sezon care pentru ea abia a început. Doamne ajută să o țină!
Mai mult decât bucurie, de-a dreptul fericire, ne-au adus handbalistele. Poate vă amintiți că tot aici am scris că așa cum arată acum, CSM București are tot ce-i trebuie pentru a deveni campioana Europei. Zis și făcut! Mai mult, după Campionatul Mondial am mai spus și că de la Rio nu trebuie să aducem „o medalie”, ci doar medalia de aur. Este un moment de vârf în handbalul nostru, cum nu am mai avut de jumătate de secol, care trebuie valorificat până la capăt. Iar personajul suprem din epopeea budapestană, dincolo de bijuteria Gulden, este pentru mine Aurelia „Mika” Brădeanu, veterana care a înscris 4 goluri fabuloase consecutiv în semifinala cu Vardar, iar ca recompensă supremă a fost desemnată să aducă trofeul la București, fiind trimisă să execute lovitura de departajare decisivă din finală. A trimis-o domnul Kim Rasmussen, antrenorul căruia nu i se cuvine statuie doar pentru asta și pentru performanța în sine, ci și pentru că, sper, îl va face pe grobianul de Tadici să-și înghită grohăielile o dată pentru totdeauna.