E de discutat!

Multe dintre realitățile sociale aparținând istoriei recente s-ar cuveni re-evaluate printr-o necesară etapizare. De pildă: Securitatea trimetea în pușcării, tortura și chiar ucidea pe vremea lui Dej. Ceaușescu i-a schimbat semnificativ misia: din reprimare, în dezamorsare. Că, astfel, n-a transformat-o într-o mănăstire de maici, că destule abuzuri s-au comis și după 1965, nu încape îndoială, dar, oricum, nu s-au mai repetat decât în rare cazuri ororile de până atunci. Într-o situație specială se află aprecierile „la grămadă” privind diverse compartimente ale societății românești, așezate într-un simplist antagonism ieri-azi, fără a se ține seama că judecata operează cu argumente furnizate nu de ieri, ci de… alaltăieri. O cercetare semnată de Alexandru-Murad Mironov se intitulează „Beneficii, privilegii și recompense (aici lipsește o virgulă) sau prețul intelectualității din R.P.R.” Cititorului nu i s-a oferit, cel puțin până acum, o investigare comparată RPR-RSR, așa că, mai ales cei ce n-au cunoscut realitățile de atunci, au tot dreptul să concluzioneze că „intelectualii erau cumva suspendați între categoria oamenilor obișnuiți și cea a conducătorilor, din punctul de vedere al privilegiilor de care se bucurau”. Așa va fi fost… odată. Cel puțin din punct de vedere material, situația scriitorului s-a modificat profund după 1965, degradându-se an de an. Sigur că-s exagerate și nemeritate sumele încasate de Beniuc pentru minunatele cărți „Poeme despre Uniunea Sovietică” și „Partidul m-a-nvățat”, ambele apărute în 1954, după cum evident supraevaluat a fost volumul „Mărul de lângă drum” (1962), onorat cu echivalentul a 60 de salarii medii brute. De necrezut sunt retribuirile lui Sadoveanu, ce se bucura de un venit mediu lunar însumând 47.594 lei, într-o vreme în care salariul celorlați muritori se învârtea în jurul sumei de 600 lei. Până și moștenitorii scriitorilor decedați, care n-avuseseră când și cum „să se vândă” regimului, primeau sume mai mari decât totalul onorariilor încasate de respectivii autori de-a lungul întregii vieți: urmașii lui Caragiale – 228.926 lei, ai lui Agârbiceanu, 200.413 lei ș.a. Ar mai fi, însă, de spus că retribuiri consistente reveneau câtorva „vârfuri”, restul scriitorimii trebuind să se mulțumească cu venituri mai modeste, dar, oricum, onorabile. Ceea ce nu i-a împiedicat pe privilegiați să dea spectacole de jenantă arghirofilie: Arghezi a condiționat scrierea tabletei „O lacrimă”, la moartea lui Agârbiceanu, de retribuirea cu 1000 de lei. Beniuc s-a bucurat: „Bine că n-au fost două lacrimi!” Iar Sadoveanu se spune că n-a semnat Apelul pentru pace până n-a primit 2000 de lei! Nu luăm în discuție, aici și acum, calitatea literaturii astfel onorate, ci numai, strict cifric, modul în care era retribuită atunci. Mai existau și alte surse și avantaje: premii literare, case de creație, călătorii în țările socialiste, documentări plătite ș.a. Din acest punct de vedere, se poate vorbi de o evidentă involuție în perioada ce a urmat – dacă nu, cine să mai știe, de o anume aducere către normalitate (să comparăm cu situația de azi?) Repede, premiile de stat s-au desființat. Premiul Academiei era, în 1964, în valoare de 200.000 lei, sumă enormă în epocă. Am primit și eu premiul Academiei Române, în 1977: o diplomă tipărită pe-un carton albastru și nimic altceva. Din lunga listă a caselor de creație ale scriitorilor evocată în articolul lui Murad Mironov, încet-încet, una după alta, au dispărut cele mai importante: Pelișor, Bran, Buftea, Olănești, Călimănești, Bălcești, Tușnad, Eforie, Govora, Mangalia, din 15 rămânând numai 4. Drepturile de autor, în sine, nu s-ar fi redus, dar sumele totale repartizate editurilor pentru onorarii au scăzut an de an, așa că degeaba îți dădea legea dreptul la cutare sumă, dacă editura n-avea cum s-o plătească. Tirajele s-au plafonat. Reeditările s-au interzis… Astfel văzute lucrurile, concluzia lui Mironov „intelectualitatea din RPR s-a vândut pe un preț destul de redus” s-ar cuveni însoțită de constatarea că, în RSR, s-a vândut pe și mai puțin. Evident, dacă identificăm mecanic și simplist onorarea financiară a unei cărți cu o vânzare de conștiință.