Dumnezeu sau omul?

În încercarea tuturor de a-și înțelege propriile frământări și de a-și răspunde la mulțimea de întrebări ce le apasă sufletul apar adesea disperarea, deznădăjduirea. Din fericire avem remedii: rugăciunea, scaunul de spovedanie, scrierile Sfinților Părinți și altele asemenea. Cu toate acestea, nu la multă vreme după ce am făcut tot ce ne-a stat în putere pentru a evita reapariția grijilor care de fapt n-au adormit nici o clipă, constatăm cum parcă, cu o și mai mare înverșunare, ele atacă din nou, încercând chiar să recupereze timpul pierdut.
Sigur, acceptăm aceasta ca pe o încercare, dar oare este suficientă explicația? Poate că acesta este și principalul motiv pentru care dreptatea omenească se revoltă împotriva dreptății dumnezeiești. Deși dreptatea noastră e ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu, ea pretinde cunoașterea raportului potrivit dintre fapta bună și răsplata cuvenită. Dar care să fie oare explicația pentru a pune capăt revoltărilor noastre interioare? Cum putem să înțelegem ce trebuie să facem cu adevărat? Ne-am rugat, dar se pare că nu am făcut-o cum trebuie, ne-am spovedit, dar pesemne canonul n-a fost îndeplinit corespunzător, iar scrierile Sfinților Părinți au fost mai presus de înțelegerea noastră.
Poate că toate acestea apar pentru că în viața noastră duhovnicească nu avem clar stabilit punctul de plecare. Pentru orice problemă apelăm mai întâi la om și abia după ce-am epuizat toate soluțiile ce ar putea proveni de la el ne îndreptăm privirea către Dumnezeu.
Să luăm, de pildă, aminte la Iacov din Vechiul Testament. Plecând la fratele mamei sale, Laban, acesta l-a primit cu brațele deschise și văzând că Domnul este cu el, l-a oprit să-I slujească, mai apoi devenindu-i și ginere. Dar după o vreme Iacov ajunge să le spună fiicelor lui: „Văd eu că fața tatălui vostru nu mai e către mine ca mai înainte; dar Dumnezeul tatălui meu este cu mine. Voi înșivă știți că am slujit pe tatăl vostru cu toată inima; iar tatăl vostru m-a înșelat și de zeci de ori mi-a schimbat simbria; Dumnezeu însă nu i-a îngăduit să-mi facă rău“ (Facere capitolul 31).
Precum Iacov, creștinul de astăzi se încrede mai întâi în om. Dar între noi și Iacov există o diferență. Acesta nu se plânge și nu-L învinuiește pe Dumnezeu pentru înșelăciunile lui Laban. El doar spune adevărul așa cum îl vede și simte. Altădată primitor și iubitor, Laban devine un străin și chiar prigonitor. Iacov însă a știut dintotdeauna că începutul și sfârșitul este Dumnezeu. În călătoria sa a plecat cu El, iar Dumnezeu a rămas cu Iacov. Apoi drumul de întoarcere de la fața cea schimbată a fost făcut cu Dumnezeu și către Dumnezeu.
Se spune că atunci când omul nu mai poate, intervine Dumnezeu. Dar ce poate să facă omul fără Dumnezeu? De aceea se merge mai întâi la spovedanie și nu la alți confidenți. Oricât de mult ar vrea aproapele să te ajute, el este limitat și supus greșelii. Mergând mai întâi la duhovnic, mergi la Hristos care spune: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi“ (Mt. 11, 28).
(Paul Negoiță)