Dumnezeu nu ne vrea proști

Aud adesea că noi, „ăștia credincioși”, suntem habotnici, superstițioși, extremiști sau pur și simplu proști. Însă Evanghelia ce se citește în Duminica aceasta în Biserică afirmă exact contrariul: credința presupune cunoaștere, iubire și stăruință. Trei virtuți aflate astăzi în mare suferință. Dar răsplata este pe măsură: ajutorul lui Dumnezeu. De care alții se plâng că nu-l mai primesc. Pentru că nici nu mai știu să-l ceară.
Textul de care vorbesc descrie vindecarea fiicei unei femei cananeence, adică de alt neam decât cel evreiesc. Biserica nu-i știe numele, Evanghelia nu l-a păstrat, dar pentru alesele ei virtuți o numește cu „C” mare, semn al unei personalități: Cananeeanca.
Contextul este următorul: această femeie păgână (din punctul de vedere al poporului iudeu, socotit popor ales) vine cu curaj la Hristos și îi cere ajutorul, pentru a-i vindeca fiica, ce era „chinuită de un demon”. Dar nu demonizarea fetei este subiectul principal, ci felul în care ea primește ajutorul de la Hristos. Inițial, Hristos nu o bagă în seamă, apoi urmează un moment delicat, în care pare că o jignește, asemănând-o cu un câine, dar sfârșitul este apoteotic: un simplu răspuns al femeii va smulge admirația și lauda din partea Domnului. Ori, ca să ajungă Dumnezeu să te admire, trebuie să ai niște calități. Până la urmă și noi, oamenii, facem la fel. Admirăm pe cei care ne surprind plăcut prin calitățile lor.
Ca să primești un ajutor, trebuie să știi CE și CUM să ceri
Sunt oameni care nu cred în ajutorul lui Dumnezeu. Li se pare o himeră, o poveste pentru naivi sau, spus mai vulgar, pentru proști. Alții cred că Dumnezeu îi poate ajuta, dar se plâng de faptul că nu prea mai simt acest ajutor. În realitate, și unii și alții ignoră un adevăr elementar, aplicabil și în societate: ca să primești un ajutor, trebuie să știi CE și CUM să ceri. Asta presupunând că, în iarna vrajbei noastre, se mai găsesc oameni care să ajute, întrucât avem de-a face cu o specie pe cale de dispariție. Sau, mai grav, care transformă ajutorul în trafic de influență și corupție.
Dialogul dintre Hristos și Cananeeancă ne transmite câteva lucruri despre acest „ce și cum” să ceri, pe care încerc să le sistematizez.
1. Credința presupune, înainte de toate, cunoașterea lui Dumnezeu. Adică să știi exact CINE este Dumnezeu. Femeia spune: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!” Scurt dar de profunzime teologică. Femeia nu apela la Hristos ca la un șaman, ci Îl cunoștea foarte bine, știa exact cui se adresează: Fiului lui Dumnezeu cel Întrupat, Mesia, numit și Fiul lui David,cel pe care poporul evreu îl aștepta. Teologic vorbind, femeia era mai cultivată în teologie decât mulți dintre cei ce pretindeau a fi „aleși” de Dumnezeu, deși făcea parte dintr-un alt popor. Ceea ce înseamnă că credința, ca și cunoaștere a lui Dumnezeu, este universală, aparținând oricui și-o dorește, fără discriminare.
2. Rugăciunea trebuie însoțită de stăruință. Mărturisirea teologică a femeii este întâmpinată de către Hristos cu o paradoxală răceală. Mai întâi, nu-i răspunde în nici un fel. Imediat intervin ucenicii, care par deranjați de insistențele femeii: „Elibereaz-o, că strigă în urma noastră.”, asemenea multor oameni, care astăzi sunt deranjați de strigarea în public a credinței și ar dori-o eliberată, adică scoasă din zona de interes public. Hristos le răspunde cu un aer exclusivist: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.” În realitate, Domnul încerca răbdarea și stăruința acestei femei, nu pentru că ar fi vreun sado-masochist ci ca să fie mărturie de stăruință și de luptă pentru idealurile înalte, iubirea de mamă fiind ceva unic și înălțător. Iar femeia confirmă, căci, însoțind credința cu stăruința, „venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă”. Este cea mai simplă formă de a te adresa divinității: te închini și ceri ajutorul. Mai târziu, înțelegând profunzimea acestui gest, creștinii au început să se salute între ei cu Doamne ajută, semn al dorinței de bine pentru aproapele tău. De aici însă, lucrurile devin și mai interesante
3. Credința, rugăciunea, cunoașterea și stăruința trebuie fundamentate pe iubire și pe smerenie. Știindu-i virtuțile alese ale sufletului, Hristos vrea și mai mult de la femeia păgână. Prin urmare, îi dă o replică ce pare vulgară, jignitoare sau chiar umilitoare: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor”. Cum ar veni, îi zice cam așa: „voi, cananeeni, fiind păgâni, sunteți ca niște câini, care nu au dreptul de a se hrăni cu pâinea de la masa celor aleși, cu învățăturile înalte ale credinței în Dumnezeu”. Însă femeia dă dovadă de o inteligență sclipitoare. Smerindu-se și trecând peste aparenta jignire (înțelepții învață și din mustrări, proștii nu pricep nimic nici din laude), ea recunoaște că, într-adevăr, păgânii nu pot avea acces la credința autentică. Dar mai înțelege foarte bine că asta nu se întâmplă din cauza lui Dumnezeu, care iubește pe orice om, întrucât este făcut după chipul Său, ci din cauza alegerii greșite pe care o fac păgânii, de a nu urma adevăratei credințe. Așa că replica ei va fi o culme a teologiei creștine: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” Adică ea își recunoaște păgânismul, dar afirmă că Dumnezeu nu poate fi atât de crud încât să fie indiferent față de omul pe care l-a creat. Chiar dacă greșește și alege să devină păgân, omul tot mai are posibilitatea de a se îndrepta. În fond, Hristos este cel ce oferă lumii întregi iertarea și îndreptarea. Pe care femeia le exemplifică foarte inteligent prin fărâmituri. Aici este maximul teologiei creștine, cum spuneam, pentru că pâinea nu este doar aliment al trupului, ci și hrană spre viață veșnică, Hristos autodefinindu-Se ca Pâinea care s-a coborât din Cer. În acest moment, femeia a teologhisit despre centrul și esența vieții creștine: Sfânta Împărtășanie: Trupul și Sângele Domnului.
4. Ajutorul lui Dumnezeu este doar răsplata comuniunii cu El. Sunt mulți oameni care cred că ajutorul de la Dumnezeu vine în mod automat, dacă împlinești anumite ritualuri. Asta este mai mult superstiție. Ritualurile își au rolul lor bine definit, dar nu garantează partea de contribuție personală a omului în relația sa cu Dumnezeu. Comuniunea nu este automatism. Noi știm foarte bine asta, dar ne încăpățânăm să uităm sistematic: când dorim comuniunea cu cineva, nu ne mulțumește ritualismul, formalismul sau eventualele gesturi frumoase, dacă ele nu vin din inima celui de lângă noi. Prin urmare, ajutorul lui Dumnezeu nu este altceva decât răspunsul Lui la iubirea noastră, la dorința noastră de comuniune.
Credința este cunoaștere, stăruință și iubire
Tocmai de aceea, cei care, de regulă, acuză pe credincioși de habotnicie, superstiție sau prostie, sunt tocmai cei care au o inimă împietrită, care funcționează doar automatist. Dar credința nu este deloc așa. Ea este cunoaștere, stăruință și iubire.
Dumnezeu nu ne vrea habotnici, superstițioși sau proști, ci ne vrea fii ai Înțelepciunii și ai Iubirii stăruitoare.
PS. Ca edificare, credeți că femeia Cananeeancă ar putea face parte din grupul acesta de isterici religioși? Eu cred că nu. Între jertfa sau mucenicia credinței și aberațiile teologice cred că e o diferență mult prea mare, ca să numim rugăciune ceea ce prezintă clipul video. Doamne, iartă-ne că batjocorim credința și nu Te mai cunoaștem! Sau nu mai vrem…
(Pr. Eugen Tanasescu, sursa: www.doxologia.ro)