Dumnezeu a pus multă dragoste în inima femeii, dar este nevoie să fie lucrată și pusă în valoare

Inima femeii se netrebnicește, atunci când dragostea sădită în firea ei nu este canalizată corect, spre copii sau ajutând pe cei care au nevoie.
Femeia, dacă nu pune în valoare în chip duhovnicesc problema nerodirii, se chinuiește. Ce am tras odată cu o femeie care nu avea copii! Bărbatul ei avea o funcție înaltă. Femeia aceasta avea mai multe case pe care le închiria, o casă mare în care locuiau și avere multă. Dar îi venea greu să meargă la piață să cumpere, îi venea greu să facă mâncare, pe care, de fapt, nici nu știa să o facă. Telefona și îi aducea mâncare gata pregătită. Avea de toate și totuși se chinuia, pentru că nu o satisfăcea nimic. Toată ziua stătea în casă și de aceea se plictisise de toate; nu o mai trăgea inima să facă nimic. Apoi o copleșeau gândurile, încât era nevoită să ia hapuri. Bărbatul ei își aducea de lucru acasă, iar ea îi stătea mereu pe cap, ca să-i treacă timpul. Sărmanul se plictisise de ea și ar fl vrut să plece, însă trebuia să-și termine lucrul său. Atunci când am întâlnit-o, i-am spus: „De ce stai toată ziua în casă și mucezești? Du-te la vreun spital să cercetezi pe cei bolnavi”. „Unde să mă duc, Părinte? m-a întrebat aceea. La spital? Mi se pare tare greu”. „Atunci să faci următorul lucru: să citești Ceasul întâi la vremea lui, Ceasul al treilea la vremea lui etc. Și să faci și câte o metanie”, „Nu pot” îmi spune. „Ei, atunci să citești Viețile Sfinților”. I-am spus să citească viețile tuturor femeilor care s-au sfințit, cu gândul că astfel se va folosi. Mult m-am chinuit să o pun în rânduială, ca să nu ajungă la azilul de nebuni. Se netrebnicise cu desăvârșire. Motor rezistent, dar cu uleiurile înghețate.
Prin toate acestea vreau să arăt că inima femeii se netrebnicește, atunci când dragostea sădită în firea ei nu află ieșire. Și uită-te la alta cu cinci-șase sau opt copii, pe deasupra și foarte săracă, dar care se bucură. Are și noblețe și bărbăție. Dar de ce oare? Pentru că și-a aflat menirea. Mi-a făcut o deosebită impresie cazul unui cunoscut de-al meu care avea două surori. Una s-a căsătorit de foarte tânără și a dobândit și mulți copii. Se jertfea mereu. Mai cosea și la mașină, iar din ceea ce câștiga, dădea milostenie la săraci. Cu câteva zile în urmă a venit aici și mi-a spus: „Acum am și nepoțeii”, și îi tresălta inima de bucurie. Cealaltă nu s-a căsătorit, nu și-a pus în valoare în chip duhovnicesc nici lipsa de grijă pe care o avea și a devenit… nu mă întreba! O făptură netrebnică. Se plictisise chiar și de viată. Aștepta ca bătrâna ei mamă să o slujească și tot nemulțumită era. Dar oare de ce s-au întâmplat toate acestea? Pentru că nu s-a produs schimbarea înlăuntrul ei, pentru că nu a devenit mamă și nici nu a pus în valoare dragostea ce există în firea femeiască, ajutând pe cei care au nevoie.
De aceea spun că jertfirea de sine este absolut necesară pentru femeie. Bărbatul, chiar și atunci când nu și-ar cultiva dragostea, nu suferă mare pagubă. Femeia însă, cu dragostea pe care o are, dacă cumva nu o canalizează corect, este o mașină care funcționează, dar nu are materia primă pe care să o prelucreze și astfel merge în gol zguduindu-se pe sine și zguduind șl pe alții.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești – Viața de familie, Editura Evanghelismos, București 2003, p. 85-87, Sursa: Doxologia.ro)