”Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit și un paznic necontenit: conștiința”

Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care sa fie așa treaz, precum conștiința noastră.
Dintre judecătorii omenești, unii se mituiesc, alții se câștigă prin măguliri, alții se intimidează prin amenințări și încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă.
Conștiința însă, nu se biruiește prin toate acestea; ci poți să măgulești, să dai daruri, să ameninți sau să faci orice, acest judecător va rosti pururea hotărârea cea dreaptă, chiar și asupra gândurilor noastre cele mai păcătoase.
De ar fi trecut oricât de mult timp, conștiința niciodată nu uită cele petrecute; atât în timpul când se săvârșește păcatul, cât și înainte și după săvârșirea lui, ea se ridică împotriva noastră ca un martor acuzator.
În timpul săvârșirii păcatului suntem beți și nu băgăm în seama conștiința, dar după ce am săvârșit păcatul, atunci vine spinul cel amarnic al căinței.
De aceea vă îndemn, păziți-vă chiar de la început, să nu zămisliți în voi o poftă rea; iar dacă am zămislit-o, atunci să înăbușim în noi sămânța cea rea. Dacă însă îi la aceasta am fost leneși, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat prin faptă, să-l omorâm prin mărturisire, prin căință și prin pază asupra noastră înșine.
De aceea zic: osândește păcatul tău, și te vei libera de o grea povară!
Socotește acum înțelepciunea lui Dumnezeu! Conștiința nu are trebuință să ne pârască necontenit, că noi nu am putea purta o povară așa grea, dacă ea ar vorbi împotriva noastră neîncetat.
Dumnezeu a rânduit astfel ca să ne mustre conștiința de multe ori și cu sârguință, dar nu neîncetat; de multe ori, ca să nu cădem în delăsare, ci să rămânem treji până la moarte; nu neîncetat și fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniștim, să ne mângâiem și să putem iarăși răsufla.
Mustrarea conștiinței este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Că nu numai când săvârșim păcatul, ci adeseori mulți ani după aceea, conștiința iarăși ne amintește nelegiuirile noastre cele vechi.
Să ne gândim acum la acest adevăr: o conștiință curată este cea mai mare mângâiere în nenorocire. Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conștiință curată. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice altceva.
Că pe cel bun nu-l pot vătăma toate acestea. Să zicem că i se răpește averea; dar el are o comoară în cer!
Cineva îl izgonește din țara sa; dar el are țara sa în cer! Poate că cineva îl leagă în lanțuri; dar conștiința lui îl face pe el un om liber, și nu bagă în seamă închisoarea cea din afară! Totuși, poate că cineva ucide trupul lui; totuși el va învia!
În sfârșit, să ne gândim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu, prin aceea că ne-a dat conștiința! Fiindcă El cândva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră pe acest judecător nemituit, pentru că el chiar aici pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înțelepți și să ne mântuiască de înfricoșata judecată viitoare; pentru că noi încă de aici să lepădăm păcatele noastre, și să ne putem duce în acea lume cu veselă siguranță, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin. (din predica Sf. Ioan Gură de Aur la Duminica a Treia a Marelui Post)