Duminicile Postului Mare, trepte spre Înviere

Postul Mare este perioada care precedă sărbătoarea Paștilor și care durează patruzeci de zile (23 februarie – 12 aprilie). Timp al pocăinței prin excelență și al întoarcerii la Dumnezeu, care ne reamintește în primul rând de cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul în pustiul Carantaniei (Luca 4, 2), imediat după Botez. Este perioada în care catehumenii petreceau ultimele patruzeci de zile ale cuviincioasei lor pregătiri în vederea primirii botezului la Paști. Durata de 40 de zile a Postului Paștilor se întemeiază pe o tradiție vechi-testamentară, atestată de mai multe ori. În tradiția răsăriteană, postul a avut întotdeauna un profund caracter spiritual, urmărind în special ceea ce Sfinții Părinți aveau să numească „metanoia“, adică schimbarea profund interioară a omului.
Prima duminică a Postului Mare, a Ortodoxiei, era numită în vechime (până în sec. al XI-lea) a proorocilor Moise, Aaron, David și Samuel. Denumirea actuală vine de la sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, instituită de patriarhul Metodie al Costantinopolului la 11 martie 843, pentru a fi sărbătorită în fiecare an în prima duminică a Postului Mare. Atât Apostolul cât și Evanghelia se referă la vechea prăznuire a profeților Vechiului Testament, în frunte cu Moise. Se obișnuiește în anumite locuri ca în această zi să se facă procesiuni cu icoane (în amintirea biruinței iconodulilor în anul 842) și să se citească Synodikonul Ortodoxiei, care este un act în care sunt anatemizați ereticii din toate timpurile și sunt fericiți apărătorii dreptei credințe.
Duminica a II-a din Postul Mare este dedicată Sfântului Grigorie Palama. La Liturghie se citește despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Pomenirea Sfântului Grigorie Palama († 1359) ca apărător al isihasmului are o importanță duhovnicească foarte profundă pentru acest post, în care suntem chemați să ne rugăm cât mai mult și să încercăm bucuriile unei vieți duhovnicești, de credință, liniștire a minții și curăție.
Duminica a III-a din Postul Mare este închinată Sfintei Cruci, pe de o parte, prin mutarea în această zi a sărbătorii din 6 martie, a Aflării Cinstitei Cruci, și pe de altă parte, pentru apropierea jumătății Postului, moment în care Crucea Domnului se prezintă celui ostenit de nevoință ca un popas răcoritor și dătător de noi puteri sufletești. Începând cu săptămâna a IV-a, se adaugă la Liturghie ecteniile pentru cei spre luminare, fapt ce vădește vechea practică a pregătirii pentru Botez a catehumenilor.
Duminicile a IV-a (a Sfântului Ioan Scărarul) și a V-a (a Cuvioasei Maria Egipteanca) ne pun înainte pilda de nevoință a acestor doi Sfinți, pomeniți în această perioadă (Sfântul Ioan la 30 martie, iar Cuvioasa Maria pe 1 aprilie). Acești doi sfinți ne însuflețesc cel mai mult în această perioadă a Postului Mare – Sfântul Ioan Sinaitul, prin lucrarea sa, Scara, ne îndeamnă să purcedem pe calea virtuților, iar Sfânta Maria Egipteanca, prin viața sa de pocăință, este un exemplu de îndreptare și de sfințire a conduitei.
Perioada Triodului, momentul intensificării vieții după duh
Întreaga Săptămână a patimilor este o meditație la pătimirile Domnului, dar și la ultimele fapte și învățături date de El. Pe de altă parte, aceasta este o perioadă de intensificare a eforturilor noastre duhovnicești în vederea unei pregătiri mai bune pentru praznicul Învierii. De aceea, este numită și Săptămâna Mare încă din sec. al IV-lea, în Constituțiile Apostolice, iar acest epitet a trecut la toate zilele acestei săptămâni. Inclusiv postul din această săptămână, începând cu Sâmbăta lui Lazăr și până în Sâmbăta Mare, este văzut și trăit ca un post mai special, de pregătire pentru Paști și o continuare firească și mai intensă a Postului Mare de 40 de zile, încheiat în vinerea dinainte de Florii. Acest timp al Triodului, prin urcușul lui ascetic, liturgic și mistic, ne ajută să pășim pe calea vieții duhovnicești. De multe ori, noi uităm scopul existenței noastre pământești, ne pierdem în „grijile cotidiene“ și revenim la vechiul mod de viețuire, ce nu mai are ca scop primordial „căutarea mai întâi a împărăției lui Dumnezeu și a dreptății Sale“. Pr. Schmemann spunea despre această revenire la viața lumească: „Cu adevărat, trăim ca și când El n-ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârșita tristețe și tragedie a noastră. Dacă pricepem aceasta, atunci putem înțelege ce este Paștile, de ce este nevoie de post și ce implică acesta. Pentru că abia atunci înțelegem că tradițiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele și slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să ne recăpătăm vederea și gustul acestei vieți noi, pe care atât de ușor o risipim și o înșelăm, pentru a face pocăință și a ne întoarce la ea“. Bineînțeles, căutarea împărăției lui Dumnezeu este „calea cea strâmtă“ ce se parcurge cu efort și renunțări și, de cele mai multe ori, alegerea ei nu este lucru ușor. Soluția ce ne este dată de Biserică pentru „deschiderea ochilor“ noștri spre aprecierea cum se cuvine a darului făcut nouă de către Fiul lui Dumnezeu, la Învierea Sa ca om, este Postul Paștilor.
(Arhim. Chiril Lovin)