Duminica femeii samarinence

Iubiți frați în Hristos, Evanghelia după Ioan, în care este relatată convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă, cuprinde o înșiruire de mărturisiri de credință despre Iisus Hristos, Cuvântul Tatălui și dumnezeirea Sa; începând cu cea din Prologul Evangheliei că „Dumnezeu era Cuvântul”, continuând cu cea a Sfântului Ioan Botezătorul („iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”, Ioan 1, 29); apoi continuând cu cea a lui Pilat pusă pe Cruce și, în final, cu cea a evanghelistului, care mărturisește că „acestea toate s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu și crezând viață să aveți în numele Lui” (Ioan 20, 31).
Iubiți frați, Evanghelia de duminică ne spune că Mântuitorul se afla în drum spre Galileea, traversând Samaria, fără a ocoli această provincie, așa cum orice iudeu zelos în respectarea prescripțiilor iudaice ar fi făcut-o. În această privință, Talmudul făcea precizarea că „o bucată de pâine dată de un samarinean iudeului, este mai necurată decât carnea de porc”.
Și, firesc, ne punem întrebarea: de ce această atitudine a iudeilor față de samarineni? Cu mult timp înainte, după moartea regelui Solomon și împărțirea regatului în două, regele Sargon al Asiriei cucerea Regatul de Nord al lui Israel, în anul 722 î. Hr., ducându-i pe evreii de aici în robie. Au rămas atunci în propria lor țară foarte puțini evrei, care în scurt timp s-au amestecat cu coloniștii sirieni. În acest fel, a luat naștere un popor nou, cel samarinean, care păstra și multe influențe păgâne, cum ar fi idolatria. Mai târziu, după întoarcerea evreilor din robia babiloneană, samarinenii doresc să participe și ei la reconstrucția Templului din Ierusalim; samarinenii sunt refuzați de iudei, pe considerentul că sunt un popor „amestecat”, cu oameni ce s-au înstrăinat de la adevărata credință mozaică. Și, în cele din urmă, doresc a avea templul lor propriu, și îl ridică pe muntele Garizim. Mai mult, „însuși Decalogul este modificat, astfel încât chiar una din cele zece porunci să exprime exigența închinării pe muntele Garizim”. Și, ca și cum aceste tensiuni n-ar fi fost îndeajuns, iudeii numesc capitala Samariei, nu Sichem, ci Sihar, ceea ce însemna „beție” sau „bețivăneală”. Prin urmare, nu este de mirare de ce existau aceste tensiuni între iudei și samarineni.
Mântuitorul vine în Samaria, vorbește cu samarinenii, iar evangheliile ne oferă chiar exemple pozitive de samarineni (unul din cei zece leproși, care se întoarce și-I mulțumește Mântuitorului, este samarinean; pilda samarineanului milostiv, în care nu preotul și nici levitul, care deși sunt iudei nu-și arată mila față de cel căzut între tâlhari, ci tocmai samarineanul cel străin), tocmai pentru a înlătura astfel de prejudecăți, care n-au ce căuta în mintea unui ucenic care vrea să-I urmeze. Și apoi, rolul activității publice a Mântuitorului era că „Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii” (I Ioan 4, 14); „căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Matei 18, 11).
Iată de ce Mântuitorul intră în Samaria și se oprește la Fântâna lui Iacov – un loc ce ne amintește de marele patriarh al Vechiului Testament, în egală măsură cinstit atât de iudei, cât și de samarineni. Mântuitorul era obosit, flămând și însetat, așteptând pe cineva lângă fântâna lui Iacov. În tot acest timp, ucenicii Săi intraseră în cetate pentru a cumpăra ceva de mâncare. Dar Mântuitorul nu pe aceștia îi aștepta, ci pe o femeie samarineancă ce venea să scoată apă din fântână; Mântuitorul aștepta cuvântul să împlinească: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Și, în timp ce Mântuitorul aștepta la fântână, o femeie samarineancă vine să scoată apă. Mântuitorul îi cere: „Dă-Mi să beau” (Ioan 4, 7).
Femeia este mirată: „Cum, Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?” (Ioan 4, 9). Mântuitorul îi cerea apă, pentru că El Însuși era Izvorul de „apă vie”, din care cel ce va bea „nu va mai înseta în veac”, pentru că însăși această apă vie îl va transforma pe cel însetat în „izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 14). Femeia încă nu înțelegea că acest izvor nesecat era chiar interlocutorul său iudeu, iar apa despre care Străinul vorbea, nu era altceva decât harul Duhului Sfânt, despre care spunea: „De însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7, 37-38). Dar femeia încă nu putea înțelege aceste taine ale împărăției cerurilor. Și pentru a o ajuta să înțeleagă, Mântuitorul intră în cele mai ascunse detalii din viața acesteia. „Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus” (Ioan 4, 16-18). Tradiția Bisericii vine cu o lămurire în acest „nu am bărbat” și spune că, de fapt, ea încerca să-și ascundă toată viața sa rușinoasă de până atunci; fapt pentru care Mântuitorul este nevoit să-i răspundă în amănunt: bine zici că nu ai bărbat, căci până acum ai avut cinci bărbați, iar cel cu care trăiești acum, nu-ți mai este îngăduit de Lege. Aceasta este explicația pe care ne-o prezintă Penticostarul: „Mergi și cheamă pe bărbatul tău! Iar ea, grăind ca unui om, iar nu ca lui Dumnezeu, se silea să ascundă și a zis: Nu am bărbat! Și Învățătorul a grăit către dânsa: Adevărat ai zis: Nu am bărbat! Căci cinci bărbați ai avut, și cel pe care-l ai acum, nu-ți este ție bărbat. Iar ea, mirându-se de acel cuvânt și alergând în cetate, striga mulțimilor, grăind: Veniți de vedeți pe Hristos, Care dăruiește lumii mare milă!”.
Abia acum femeia își dă seama că Cel cu care ea vorbea este Prooroc. Este interesată de problemele care mențineau tensiunile dintre iudei și samarineni, fapt pentru care Îi pune întrebarea: „Unde trebuie să ne închinăm?” (Ioan 4, 20) Mântuitorul îi răspunde: „Voi (samarinenii) vă închinați căruia nu știți; noi (iudeii) ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Dar, vine ceasul și acum este (a și venit), când adevărații închinători se vor închina Tatălui în Duh și în Adevăr. … Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină, trebuie să I se închine în Duh și în Adevăr” (Ioan 4, 22-24). În cele din urmă, Îl întreabă pe Mântuitorul de o problemă care-i frământa de veacuri atât pe iudei, cât și pe samarineni: „Știm că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4, 25-26). Femeia s-a cutremurat. Era copleșită de tot ceea ce vedea și auzea. Convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă se desfășurase cu o asemenea intensitate, întocmai ca și revărsarea apei unei cascade, unde apa se revarsă peste apă, cu iuțime și putere multă, uimind și schimbând pentru totdeauna pe această femeie samarineancă. Femeia rămâne transformată pentru totdeauna. Își lasă găleata, ca și cum ar fi uitat de ea, și se duce în cetate, vestindu-L pe Hristos și spunând: „Veniți de vedeți un Om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Acesta este Hristosul?” (Ioan 4, 29). Ea lasă samarinenilor posibilitatea de a se convinge, fiecare în parte, că Străinul care străbătea acum Samaria este Mesia. La urmă, după ce Mântuitorul rămâne în Samaria vreme de două zile, samarinenii fac această frumoasă mărturisire de credință, spunând: „Credem nu numai pentru cuvântul femeii, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii” (Ioan 4, 42).
Iubiți frați în Hristos, femeia samarineancă merge la Fântâna lui Iacov, unde Îl cunoaște pe Hristos. După ce bea din „apa cea vie” a harului, își lasă găleata, mărturisindu-L pe Hristos, în tot restul vieții sale. Femeia devine mărturisitoare a lui Hristos – sfânta Fotini – care, în timpul persecuției lui Nero, pătimește la Roma împreună cu cei doi copii ai săi. Locul ei de cinstire în Biserică este alături de cel al femeilor mironosițe.
Se pune întrebarea: după ce L-am văzut și auzit pe Hristos, în biserică, la această „Fântână a harului”, oare ne vom mai întoarce la trecutul vicios și vanitos, la „găleata” treburilor de zi cu zi, rămânând doar cu amintirea că am stat cândva față-n față cu Hristos; sau Îl vom mărturisi pe Acesta prin cuvânt și faptă, întocmai ca această Sfântă Muceniță Fotini.
(Pr. Florin ANTONESCU, sursa: www.condeiulardelean.ro)