Duminica a zecea după Rusalii (Vindecarea lunaticului)

[…] Mărimea răului din lume și din om nu s-ar putea explica numai din libertatea umană. Dacă vrem o explicație, care ține seama de mărimea răului, dar nu-l vede ca pe un atribut al realității, care copleșește orice speranță a omului de a scăpa de el prin libertate, trebuie să admitem ca origine suplimentară a răului libertatea unor spirite mai puternice decât spiritul uman, capabile de un rău cu mult mai mare; dar, totuși, nu o origine a răului în libertatea spiritului divin atotputernic, căci aceasta n-ar mai face posibilă mântuirea lumii de rău și Dumnezeu nu ar mai fi Dumnezeu.
Deși sunt unii oameni care reușesc să nu fie subiecte ale răului, în practică, mulți din ei rămân subiecte ale lui. Ni se pare un fapt incontestabil că acest rău e mai mare decât suma relelor pe care și le fac oamenii, că există niște amplificatori mai presus de oameni ai răului făcut de oameni, în așa măsură că ei nu pot scăpa de el numai prin ei înșiși. Firele de rău cu care se leagă oamenii unii pe alții sunt răsucite și îngroșate până la a alcătui un complex de legături de nedesfăcut.
Cu alte cuvinte, răul manifestă proporții și puteri care nu pot fi explicate numai din libertatea noastră. Dar, pe de altă parte, omul poate ține în frâu răul și se poate izbăvi de el aproape în în-tregime, ca subiect care îl săvârșește, dar nu numai prin eforturile sale, ci prin eforturile sale ajutate de puterea lui Dumnezeu. Deci răul nu se dovedește de neînvins de către om în calitatea de subiect făptuitor al lui.
Chiar câtă vreme este stăpânit de rău, omul aproape totdeauna mai păstrează în el resturi de bine, rezistente împotriva răului, puteri de întoarcere spre bine, puteri de frânare a răului și de căință pentru el. Credința creștină consideră că numai duhurile demonice nu mai păs-trează în ele nici un rest de bine. Răul le-a devenit „o a doua natură“. Dar chiar răul produs de duhurile mai puternice apare ca având totuși originea în libertatea, și nu în ființa lor, ca unul ce este consimțit neîncetat de libertatea lor. Aceasta ne dă să înțelegem că, chiar dacă toți oamenii ar înceta să devină subiecte ale răului, răul tot ar sufla asupra vieții lor din alte izvoare voluntare mai presus de ei. Dar putința oamenilor de a se elibera de calitatea de subiecte ale răului arată în același timp că răul de care ar suferi nu ține de esența realității, ci vine din libertatea unor ființe mai puternice.
Tocmai prin faptul că răul nu ține de esența realității, de ens, sau de esența unei părți a realității (ceea ce în fond ar compromite iremediabil toată realitatea, căci nu se poate separa o parte a realității de alta), se dovedește ca nedatând din eternitate și având în el o anumită slă-biciune.
Pe de altă parte, răul care doare și care chinuiește cel mai mult este răul produs de o persoană prin libertatea ei. Răul fizic, sau răul făcut fără voie, nu doare atât de mult pe cel care-l suferă, cum chinuiește pe cineva cel pe care-l săvârșește, prin conștiința că ar fi putut să nu-l facă. Răul ca fatalitate fizică (moarte, boală, cutremure), sau ca produs al unor forțe superioare, sau ca urmări ale răului săvârșit, poate susține un sentiment al tragicului și poate fi suportat ca o cruce, cu o răbdare care fortifică spiritual și mântuiește. Numai răul săvârșit intenționat de o persoană produce în cel ce-l suferă o durere morală, un sentiment de nedreptate, de neînțelege-re, iar în făptuitor, chinurile regretului, sau o alterare morală, când lipsesc aceste chinuri.
Toate acestea confirmă învățătura creștină că răul, în proporția lui mai mare decât cea expli-cabilă prin libertatea umană, își are originea în decizia liberă a unor spirite create, care la înce-put au fost bune.
(sursa: Ziarul Lumina)