Duminica a II-a după Paști sau a Sfântului Apostol Toma

„În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară și ușile fiind încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă! Și, zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma era împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi și alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți în numele Lui.” (Ioan 20, 19-31)
Hristos se definește pe Sine ca Adevărul. Tot el se definește pe Sine drept Învierea și Viața. Textul evanghelic pe care Biserica îl propune spre meditație credincioșilor creștini în această primă duminică de după măritul praznic al Învierii din morți a lui Hristos Domnul este unul dramatic, cutremurător. Sfântul Toma are privilegiul de a întâlni pe Învățătorul după ratarea primei întâlniri a Acestuia cu Apostolii imediat după Învierea Sa din morți. După opt zile de zbucium interior, de întrebări pe care cu siguranță le-a experiat după dialogul cu ceilalți Apostoli pentru care întâlnirea cu Învățătorul înviat a readus speranța și bucuria, iată și pe Apostolul Toma pe cale să-și vadă visul cu ochii, anume ceea ce cu fermitate spusese fraților săi Apostoli, să pipăie cu propriile mâini și să vadă cu ochii proprii locul cuielor care au provocat suferința și moartea Dumnezeu-Omului, Adevărul, Lumina, Viața oamenilor și a întregii lumi. Dar evenimentul întâlnirii îl copleșește pe Apostolul numit al îndoielii, al neîncrederii prin prisma rațiunii exegetice. Dar după cum între divin și uman e distanță, interval incomensurabil, gândurile omului fiind departe de cele ale lui Dumnezeu, după avântul impetuos al Sfântului Toma și izbucnirea lui revendicativă în fața celorlalți ucenici, atitudinea sa devine una cu totul alta, sfioasă, smerită, pentru că Domnul înviat se oferă pe Sine spre a fi cercetat empiric, invitându-l prietenos să facă ceea ce dorise.
Hristos acceptă provocarea ucenicului
Rațiunea în avântul ei analitic și voința în exercițiul cercetării minuțioase, empirice a urmelor calvarului Golgotei la Cel ce S-a adus jertfă pentru noi oamenii Părintelui ceresc se oprește pentru ca întreaga ființă a Sfântului Toma să se plece cuviincios în fața lui Dumnezeu Adevărul. Dumnezeu Cel ce se descoperea și se prezenta pe Sine poporului Israel de o manieră imperativă ca singurul Dumnezeu, iată că acum din gura omului aude în extazul doxologic al acestuia cuvintele „Domnul meu și Dumnezeul meu“. Ceea ce se profețise imperativ în Vechiul Testament, anume că poruncile divine vor fi transferate de pe piatra rece în inima caldă, fierbinte și plină de entuziasmul credinței a credinciosului mărturisitor, se împlinește. Transferul adevărului din aria obiectivității exterioare în interioritatea subiectivă se petrece acum prin corelarea voinței omului cu cea a lui Dumnezeu Care vrea mântuirea și sfințirea oamenilor. Adevărul din ipostaza ființială, obiectivă, impenetrabilă devine unul personal și comunitar pentru oameni, pentru că iubirea divină încarnată și jertfită suportă iar o chenoză, anume venirea Celui înviat la Sfântul Toma pentru a se oferi analizei, verificării de către acesta a misterului trupului înviat al lui Hristos. Dumnezeu își arată încă o dată disponibilitatea absolută pentru om, coborând la nivelul mental, afectiv al acestuia pentru a-l face să înțeleagă că este un Dumnezeu pentru om, cu iubire pentru acesta și că de fapt existența în lume a acestuia e în planul divin al comuniunii cognitive și iubitoare. Oricât de mult ar vrea omul să atragă absolutul divin, dar și cel cosmic și însăși taina persoanei umane în rețeaua limitată a sinei sale raționale, afective și voliționale, el trebuie să înțeleagă că realitatea absolută este dincolo de sine, anume în cel infinit ca existență de Sine, Dumnezeu Creatorul și Mântuitorul. Dumnezeu a venit la om pentru a fi cu el, dar după cum taina divinității este dincolo de ceea ce omul poate înțelege, venirea și înfățișarea lui Hristos către Toma confirmă această venire divină. Hristos acceptă provocarea ucenicului care este copleșit de acest răspuns liber și iubitor al Stăpânului Său. El nu mai dorește să verifice rănile trupului înviat al lui Hristos, dimensiunea exercițiului analitic, rațional se estompează pentru că este un alt moment, unul al întâlnirii față către față cu Dumnezeu-Omul. Este momentul întâlnirii, al extazului, al bucuriei participării la taina descoperirii de Sine iubitoare a lui Dumnezeu și integratoare, totodată, cu înțelegere și dor în ordinea divină.
Învierea nu e un spectacol în ordinea firii create
Omul nu mai are timp de a verifica, cerceta, cumula date, cunoștințe, ci el vede pe Dumnezeu în fața Căruia la acest moment al întâlnirii adoptă singura atitudine posibilă. Este atitudinea adoratoare, doxologică, recunoscătoare, de pe piscul sublim al actului religios. În acest moment, Sfântul Toma nu poate rosti, copleșit de fiorul sacru al prezenței fulgurante a lui Hristos Înviat în fața sa, decât „Domnul Meu și Dumnezeul Meu“. După acest moment sublim va avea posibilitatea să reflecteze la această întâlnire, să analizeze detaliile, să se raporteze anamnetic la acel moment unic în care a beneficiat de darul maxim al coborârii lui Dumnezeu la el. Acest eveniment – kairos – îi arată măreția divină infinită, aceea de a pătrunde și a fi prezentă în omul muritor chemat de la moarte la viață prin Hristos înviat, începătură a învierii celor adormiți. Iar acesta este adevărul voit și lucrat tainic, dar eficient și definitiv de Dumnezeu pentru om. Învierea nu e un spectacol în ordinea firii create, a cosmosului și a vieții omului pentru ca acesta să fie copleșit și anesteziat de o grandoare divină evidentă în forța legilor cosmice și a miracolului vieții, ci este chenoza divinului pentru coexistența cu omul în parcursul său mundan, Dumnezeu cu noi, parcurs promis la întrupare și realizat gradual în învierea spirituală a omului prin locuirea harului divin în interioritatea acestuia, pregătindu-l pentru învierea eshatologică. Învierea spirituală se săvârșește prin nașterea întru Evanghelie și harul Tainelor, culminând cu unirea euharistică, medicamentul nemuririi și învierii după făgăduința hristică și înțelegerea și experiența eclesială. Adevărul Învierii este unul evident pentru mărturisitorul creștin, pentru cel care vede spiritual și aude cuvintele lui Hristos din exercițiul intelectual al lecturii textului biblic în care are conștiința evidentă și clară că îi vorbește Dumnezeu, din ascultarea cuvântului în cadrul cultului divin public ce culminează cu Sfânta Liturghie, prin unirea harică și euharistică cu Hristos Cel Ce S-a lăsat și S-a oferit pentru experimentul empiric dorit de Sfântul Toma care s-a transformat apoi în mărturisirea de credință creștină „Domnul meu și Dumnezeul meu“. Or, la această experiență a mărturiei ca vedere spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat și înviat pentru noi este chemat fiecare credincios care a primit pe Hristos și s-a îmbrăcat în haina de lumină a Lui, a primit pecetea cunoștinței spirituale a Duhului Sfânt și se unește cu El prin Trupul și Sângele Său în actul dăruirii de Sine în ceea ce este deja, aparține Lui, omul și lumea acestuia. Această experiență spirituală devine posibilă și constituie temeiul de neclintit pentru omul credincios care cunoaște pe Hristos, îi împlinește poruncile ce sunt expresia iubirii Sale pentru om și experiază comuniunea iubitoare și îndumnezeitoare prin perihoreza sacramentală a orizontului eclesial, pregustarea istorică și temporală a Împărăției iubirii veșnice a lui Dumnezeu în viața de aici prin ceea ce numim învierea spirituală, prima înviere în harul Bisericii lui Hristos din lume.
Pentru Biserica primelor veacuri, Învierea a reprezentat evenimentul unei totale biruințe divine în fiecare sferă a realității. Părinții Bisericii au interpretat acest moment al venirii lui Hristos la Sfântul Toma în sensul realismului biblic și teologic și al mistagogiei, anume al experienței existențial-spirituale ce face din evenimentul biblic momentul, clipa întâlnirii și comuniunii oricărui creștin iubitor și mărturisitor cu Hristos în viața sa.
(Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru Facultatea de Teologie Ortodoxă„Dumitru Stăniloae“Iași)