Se spune că o nevastă bună este o comoară la casa omului. Nu, nu fac aluzie ironică la vechea, populara distincție rustică, atît de dragă misoginilor: „Om (în loc de bărbat)/ Femeie”. Iată, mai jos, ce spunea preotul Sp. la 1720 despre femei. Predica are ca sursă Biblioteca Digitală B.C.U. Cluj, care la rîndul ei a preluat-o din „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, apărută la Brașov în 1844. „Natura mă trage ca să iubesc pe femeile, care sânt frumoase, galante, blănde, cinstite, de Dumnezeu temătoare și îmbrăcate curat și cu gust, ca și un cal frumos. Însușiri ca acestea știu eu cum trebue a fi respectate; asemenea știu iubi pe femeile care se pricep bine la iconomia casei, care cunosc din căutătura bărbatului voința lui; ei! atunci ne râde inima, când bărbatul venind acasă află asfeliu de înger amabil, care pe el îl netezește cu albele sale mâni, îl sărută, îl drăgostește și-i zice: Scumpul meu, unde ai îmblat, ce ai făcut, ce ai isprăvit? – și alte cuvinte dulci ca zăharul. Dacă însă el are acasă o durduită mornăitoare, o vechitură ca și un armariu (dulap – n.a.) rămas de la străbuni, o ursoaică bursucată, o mâță sgărietoare și certareță, o pele de vezure, ce tot bombăie, mum, mum, mum, care trântește ușile una în sus, alta în jos, care și cănd ese afară ia vătraiu ori clește în mănă și iar se aruncă în ungheț pe vatră, care-ți face o fizionomie de buhe însuflătoare de spaimă, carea scoate supele și zămile tot din oala iadului, și căte toate de acestea unelte drăcești, eu nu le iubesc, iubească-le dracu, apoi le și ducă”. Să citim și comentariul scris, la 1844, de redactorii „Foii pentru inimă…”, publicația brașoveană care recuperase și publicase spumoasa predică: „Așa este, că cuvintele părintelui Sp. sânt prea naive? N-avem ce să-i facem; unii oameni sânt făcuți de la natură, ca nicăiri să nu știe ascunde adevărul, cu atăt mai puțin dacă se află la preoți cuvântând din amvon. Ar fi o mare măngăiere, cănd lumea ar putea da de minciună pe părintele Sp. și noi ne-am bucura, cănd s-ar afla cineva, ca să scoață o comisie mixtă, aspră și dreaptă, care a să cerceteze asupra sfinției sale, cum de au cutezat a cuvânta asfeliu și să dovediască și să razime cuvintele sale cu pilde culese din orașe și sate, de la munți și de la cămpii; iar dacă n-ar fi în stare a dovedi, să dea de gloabă (amendă – n.a.) neauzită pănă acuma în analele tribunalelor criminale femeiești”. Dar, pentru o căsnicie fericită – ori măcar mulțumită! – nu doar femeia, ci și omul (scuze, bărbatul!) are obligații, datorii. Ni le enumeră o altă publicație a mijlocului de secol XIX, de astă dată din Muntenia („Săteanul creștin sau partea morală din Foaia Satului”. Lucrată de Serdarul Constantin Aristia. București. În Tipografia Sfintei Mitropolii. 1853. Prețul pentru abonații carii au plătit înainte este trei sfanți; dar pentru ceilalți este cinci sfanți): „Însă ca să aibă bărbatul drept de a fi iubit de soțiea sa, se cuvine să nu slăbească nici el întru ale sale cuvenite datorii către dânsa; se cuvine a se păstra el tot cu chipul acela, cum era când și-a dat dreapta înaintea altarului creștinesc, față cu legea ca și cu toți nuntașii; se cuvine să nu se târască înaintea nevestei, ca un serv (slugă) făcând orișicum tot dupe voiea nevestei, și să ajungă a nu mai fi în stare de a-i îndrepta greșelile; nici iar să nu se arate atât de aspru și crud, încât să fie ca un tiran, care comandă o sclavă (roabă); căci și una și alta vatămă căsniciea. Închipuiește-ți, omule, o călușea (o iapă…sic!) frumoasă: călușaoa este muierea în felul său; dar de inimă mândră, și de natură chiar un armăsar, femeiesc, dar foarte ager; așadar vai! de bărbatul călăreț care nu știe să-încalece: îl trântește călușeaoa de-i merge fulgii; și din contra, când știe călărețul să strângă frâul bine, să stea drept călare, și de când în când să-i resfire coama, cu mângâieri voinicești, să-i dea ușurel și din pinteni, câteodată, și fără veste, atunci armăsarul-călușea să vezi cum își încoardă gâtul, cum își fâlfâie coama, cum își aruncă picioarele (!? – n.a.), cum învârtește înferatele copite, cum se mândrește măsurat și merge frumos pe drum, ca mirele la nuntă; atunci tot omul care o vede parcă o și aude zicând: Eu sânt foarte ferice, căci știe să încalece voinicul meu comandir, și bine mă caută, pentru că mă iubește”. Vorbe vechi, dar mereu valabile. Interesant e că ambele texte arhaice compară femeia cu un cal (respectiv „călușea”) frumos. Alăturarea nu ar trebui să supere pe nimeni: atît femeile, cît și caii sînt splendizi, minunați, (aproape?) perfecte creații ale Naturii. (2016).
(Din cartea ”Basarabia și Bucovina” (2 volume), ediția a II-a, în curs de apariție)
