Duhovnicul, om al mângâierii și al speranței

Fiecare dintre noi știe cât de important este un duhovnic. Cu precădere unul apropiat, înțelegător, dar și priceput în diriguirea pe drumul cel bun al unui suflet înnegurat. Majoritatea preoților sunt și duhovnici. Unii dintre ei au harisme speciale și se remarcă la un moment dat prin ceva anume, prin cuvânt, faptă sau prin lucrare sfântă.
Dintre duhovnicii ultimului veac s-a evidențiat chipul luminos al părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, bătrânul cu barba răsfirată, ochii pătrunzători și cuvântul sfătos, molcom, înțelept, așezat.
L-am urmărit pe părintele Arsenie de departe, cum s-ar spune, privind încă din copilărie la chipul său duhovnicesc, iar mai târziu ascultându-i cuvintele de învățătură difuzate cu generozitate de mijloacele mass-media sau publicate în câteva cărți editate în ultima perioadă.
Cu mult timp în urmă, în jurul anului 1980, l-am văzut prima dată pe părintele Arsenie, venit în vizită la Mănăstirea Sihăstria. Mă aflam într-o vacanță de neuitat și am observat că părintele Cleopa era foarte bucuros de această vizită, așa cum îl văzusem altă dată când primea vizita părintelui profesor Dumitru Stăniloae ori a părintelui Constantin Galeriu.
Mai târziu am aflat că părintele Arsenie Papacioc se familiarizase cu viața monahală din Moldova, unde viețuise sub atenta îndrumare a arhimandritului Cleopa Ilie.
La începuturile nevoințelor sale sub mantia călugărească, după peregrinările de la Cozia și Antim, s-a stabilit în Mănăstirea Slatina din ținutul Fălticenilor, voievodala ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu, în vremea reorganizării vieții monahale din acest loc, prin osârdia cuviosului stareț Cleopa Ilie, arhimandritul.
Cu ani în urmă, căutând date despre istoria Mănăstirii Slatina am descoperit și o biografie a părintelui Arsenie Papacioc, păstrată între actele cunoscutei mănăstiri de la jumătatea veacului trecut. Așa am aflat că părintele Arsenie Papacioc a fost hirotonit ierodiacon la Rădăuți, în 18 septembrie 1950, și ieromonah la Mănăstirea Agafton, în 25 septembrie același an, de către bunul Mitropolit Sebastian Rusan, tocmai pe seama Mănăstirii Slatina, la recomandarea starețului arhimandrit Cleopa Ilie. Duhovnic a fost hirotesit în duminica hirotoniei întru ieromonah, la data de 25 septembrie 1950.
La Mănăstirea Slatina, unde a viețuit câțiva ani, părintele Arsenie Papacioc a făcut parte dintr-o obște de o rară exemplaritate (disciplină și duhovnicie) în care se întâlneau autentici trăitori ai Ortodoxiei românești, dar și monahi erudiți, care au format în acel loc o adevărată Academie a Rugului Aprins, unde puteau fi regăsite nume mari și valoroase cum ar fi: arhimandritul stareț Cleopa Ilie, ieroschimonahul Paisie Olaru, Antonie Plămădeală, Adrian Hrițcu, Andrei Scrima, Dosoftei Muraru, Petroniu Tănase, Emilian Olaru, Gherasim Câmpanu și alții.
Părintele Arsenie Papacioc a fost în acea perioadă ucenic de nădejde al starețului Cleopa Ilie, pe care l-a ajutat atât la lucrările din Cancelarie, cât și la cele duhovnicești. Ca și alți părinți din această obște duhovnicească, a fost urmărit de organismele aparatului represiv al statului și împreună cu starețul mănăstirii a fost anchetat o noapte întreagă la sediulSecurității din Fălticeni. Vreme de câțiva ani a sihăstrit împreună cu arhimandritul Cleopa Ilie în Munții Stânișoarei, până când Patriarhul Justinian Marina a intervenit la autoritățile vremii ca cei doi călugări fugari să fie amnistiați, lucru care s-a și întâmplat în anul 1954. Părintele Cleopa povestea adeseori despre retragerile sale în munți, peripețiile prin care a trecut, încercările de la diavoli și de la oameni, permanenta amenințare din partea potrivnicilor Bisericii. Cu toate acestea, cei doi sihaștri rămăseseră oameni liberi. Se raportau la cuvântul Evangheliei, se temeau de Dumnezeu și nu de oameni, umblau iarna după urmele fiarelor și biruiau gerul cu dogoarea rugăciunii neîncetate. Amândoi au fost oaspeții Patriarhului Justinian Marina, care-i prețuia și i-a adus pentru o perioadă de timp la Catedrala Patriarhală din București.
Monahi ca ei au ținut Biserica pe o treaptă foarte înaltă în vremurile când alții încercau s-o umilească.
În perioada viețuirii la Mănăstirea Slatina, părintele Arsenie Papacioc a făcut mai multe vizite în satul Rădășeni, unde avea casă (părintească) Ieromonahul Gherasim Câmpanu, originar din partea locului, călugăr cuvios și duhovnic apreciat în Mănăstirea Slatina. După mărturia colonelului Constantin Perju, în casa bunicilor săi au venit în vizită arhimandritul Cleopa Ilie, ieroschimonahul Paisie Olaru, părintele Arsenie Papacioc, arhimandritul Andrei Scrima, protosinghelul Petroniu Tănase și alții din obștea Slatinei.
M-am bucurat să aflu că părintele Arsenie a făcut parte și din soborul (obștea) MănăstiriiNeamț, activând o scurtă perioadă de timp ca duhovnic al seminarului teologic din apropiere.
Cu toate că a plecat din Moldova, trăind ultimii 40-50 de ani ai vieții sale în Muntenia, părintele Arsenie Papacioc a rămas legat sufletește de această zonă a țării presărată cu mănăstiri istorice, adevărate oaze de spiritualitate și evlavie autentică.
Când l-am cunoscut eu, se afla în ultimul pătrar al vieții. Devenise un călugăr îmbunătățit, considerat de către mulți un mare duhovnic și povățuitor de suflete pe calea mântuirii.
La chilia sa, la fel ca și la cea a duhovnicului și prietenului său, arhimandritul Cleopa Ilie, poposeau oameni de stat (chiar și înainte de anul 1989), universitari, cadre militare de rang înalt, scriitori, celebrități și mulțimi nesfârșite de credincioși. Cei care intrau pentru prima oară în curtea Mănăstirii „Sfânta Maria“-Techirghiol, văzând mulțimea de oameni care aștepta în fața chiliei sale, se întrebau inevitabil: ce se întâmplă aici, de ce așteaptă oamenii ca la interminabilele rânduri ale vremii?
Oamenii aceia, cu ranguri, situații, stări și culturi diferite, așteptau un cuvânt bun desprins din paginile Evangheliilor și ale scrierilor patristice, îndemnuri izvorâtoare de nădejdi în vremuri grele. Toate acele cuvinte au rodit ca și semințele din țarina mântuirii și au făcut rod bogat, văzut și simțit peste ani și ani în Biserica lui Hristos din aceste locuri.
În anii slujirii mele la București, l-am vizitat pe părintele Arsenie Papacioc în câteva rânduri, fie cu prilejul unor tunderi în monahism pe care le-am oficiat în Mănăstirea Sfânta Maria, fie în mod personal, pentru întâlnirea cu sfinția sa.
Era un monah luminat, optimist, realist, sfătos și înțelept. Avea darul cuvintelor și era pregătit să converseze cu oricine. Se baza pe o viețuire îndelungată în mănăstire, dar și pe o experiență duhovnicească rar întâlnită, filocalică am putea spune, dar și ancorată în realitatea complicată a contemporaneității.
Și-a păstrat virtuțile în tolba lor, n-a făcut caz de retragerea în poienile sihăstrești din anii â50, nici de apartenența la un grup ales de duhovnici, întocmai după cum se și întâmplase, sau după cum se și vorbea.
Era doritor de conversație, cu umor duhovnicesc, cald și apropiat de interlocutori. Am zâmbit la întâlnirea cu el și m-am bucurat din toată inima. Am înțeles și atunci că veșniciase poate ascunde într-o clipă (dar și că într-o clipă o putem pierde); că noi reușim să schimbăm întunericul în lumină și negura în strălucire, atâta timp cât dorim și lucrăm cu adevărat pentru acest deziderat. E nevoie doar de o clipă pentru schimbare, după cum e ușor să și cazi într-o clipă, pentru a nu te mai ridica multă vreme sau… niciodată.
Câteva momente petrecute în preajma părintelui au fost suficiente pentru a-l încadra pe arhimandritul Arsenie Papacioc în ceata unor monahi iubitori de Dumnezeu, care și-au dăruit viața lor Bisericii și ucenicilor, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt (Efeseni V, 16). De asemenea, am înțeles mai bine de ce și-a intitulat una dintre cărți Veșnicia ascunsă într-o clipă.
Părintele Arsenie Papacioc a fost un mare misionar pe pământul Dobrogei într-o perioadă grea pentru Biserică și Țară. A predicat, a ascultat, a spovedit, mustrând cu părintească dragoste și îndreptând cu pedagogie și profundă înțelegere sufletele rănite.
A primit de la Dumnezeu, după grele încercări, negrăite bucurii ale Duhului pe care le-a transmis și altora.
Cu aceste bucurii, cu optimismul specific, a plecat acolo unde-i era inima și unde își pregătise din vreme sălaș la care a zidit permanent aur, argint, sau pietre scumpe, și nu lemne, fân, trestie (I Corinteni III, 12).
După ani amintirea-i e luminoasă, iar cuvintele sale bat la ușa sufletului nostru, amintindu-i că vremea este să lucreze Domnul.
(† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor)