Duhovnicul Arsenie Papacioc despre pătimitorii închisorilor comuniste

Acum ceva timp lecturam dintr-o cărticică dedicată cuvintelor de folos rostite de duhovnicul Arsenie Papacioc (Părintele Arsenie Papacioc, „Testament. Cuvinte de folos“, Editurile Areopag și Meditații, 2012). În ultimul capitol, editorul a adăugat câteva interviuri acordate unor jurnaliști creștini pe tema canonizării sfinților din perioada comunistă. Știm că tema sfinților închisorilor este tot mai discutată și disputată în arealul românesc, plecându-se de la ideea că majoritatea (dacă nu chiar toți) cei care au cunoscut gulagul românesc și nu au mai supraviețuit trebuie să fie trecuți în rândul sfinților. Tema este cu atât mai supraevaluată atunci când intervine amprenta ideologică, ajungându-se chiar la un monopol pentru un grup politic și eludându-se manifestarea eminamente spirituală mai presus de orice comportament lumesc. Revenind la cartea de la care am plecat, în interviurile prezentate parțial, părintele Arsenie face câteva afirmații categorice, care colaționate aduc un răspuns complet celor care cer conducerii Bisericii canonizarea grabnică a „sfinților închisorii“. În interviul din 10 august 2011, acordat jurnaliștilor Cristian Curte și Visarion Alexa, părintele spunea că este obligatoriu ca noi, cei de astăzi, să ne folosim de experiențele duhovnicești ale celor care au fost în închisorile comuniste, să le cunoaștem suferințele și durerile, dar să ascultăm mai ales de îndemnul rostit de Mircea Vulcănescu în închisoarea de la Aiud („Să nu ne răzbunați“) sau să luăm aminte la comportamentul tinerilor schingiuiți la Pitești (pp. 131-136). Iar sfatul părintelui Arsenie îl putem urma descoperindu-i pe preoții și mărturisitorii lui Hristos din perioada comunistă, cunoscându-le atitudinea în fața persecutorilor atei și înțelegând ce înseamnă jertfa pentru credința mântuitoare. Iar din experiența cercetării izvoarelor istorice, ca surse primordiale de cunoaștere, putem afirma că nu întotdeauna lucrurile ar fi așa cum ne-am dori. De aceea, părintele îndemna la răbdare, pentru că orice om mântuit este un sfânt descoperit oamenilor prin voința divină. La întrebarea lui Rafael Udriște de ce forul suprem al Bisericii nu se preocupă de această temă, părintele a dat un răspuns cuprinzător: „Nu legați de Sinod. Considerați că nu-i chiar așa. Dacă sunt sfinți, sunt sfinți unde sunt. Dar sunt niște rânduieli, niște reguli care trebuie urmate. Și pe urmă, în afară de Sinod, izolându-ne, să zicem așa, de valoarea aceasta, care are ultimul cuvânt, nu avem voie să ne amestecăm. Ei sunt sfinți între sfinți. Dar nu ne grăbim, pentru că nu putem face asta fără amprenta Bisericii. […] Că dacă ai făcut un ou, trebuia să știe tot satul cum cântă găina! Nu e așa! Important este să te cunoști tu pe tine ca om al mântuirii și să te pui la punct, pentru că ești un microcosmos, în care se oglindește un macrocosmos. Nimeni nu e sfânt doar pentru că a murit. […] Recunoaște-te pe tine! Că nu după glasul străzii sau glasul poporului – care de multe ori are dreptate, săracul – se fac lucrurile acestea, ci Sinodul, după poziția pe care o are, trebuie să gândească întâi serios; și nu se face nimic fără învoirea divină“ (pp. 149-150).
(Adrian Nicolae Petcu)