Singurul motiv pentru care Cupa Regelui nu s-a îngrămădit și ea sâmbătă, cu toate celelalte, a fost asigurarea unei zile în plus de refacere pentru Sevilla, noua și totodată vechea câștigătoare a Ligii Europa. Iar această echipă, construită pentru eliminatorii, ca odinioară Liverpool-ul lui Benitez, n-a dezamăgit. Barcelona a primit și ea un cartonaș roșu (Mascherano, pe deplin meritat), astfel că a experimentat jocul cu om în minus. Eram curios dacă Luis Enrique va scoate unul dintre cei trei din față pentru a se reechilibra. Nu s-a întâmplat acest lucru, cel schimbat fiind Rakitic. Consecința a fost că după pauză Barcelona a apărut cu o așezare clasică de contraatac. De mult nu se mai văzuse așa ceva la echipa catalană, să cedeze posesia și deci inițiativa. Astfel că Sevilla a dominat uneori copios, iar dacă mingea intra în poarta lui ter Stegen la acea bară interioară, n-aș fi pariat nici doi pesetas pe revenirea catalanilor. Odată absorbit iureșul, era chestiune de timp până când Messi urma să găsească pasa lungă. S-a întâmplat abia în prelungiri, după ce situația numerică se reechilibrase (roșu Banega), iar jucătorii Sevillei au avut totuși de plătit tributul uzurii din finala de miercuri. La capătul pasei lui Messi n-a fost nici Suarez, care fusese schimbat între timp din cauza unei accidentări, nici Neymar, care era mai tot timpul tăvălit de adversari, ci apărătorul Jordi Alba. Prin finalizarea de finețe, acesta a arătat de ce ține Barcelona ca și fundașii să fie tehnici, ceea ce nu e cazul lui Alex Vidal, transferat taman de la Sevilla, dar rătăcit de o bună bucată de timp pe drumul dintre tribună și banca de rezerve. Că apoi s-a dezechilibrat din nou situația numerică, dar în sens invers, și că Messi l-a găsit în fine și pe Neymar pentru 2-0, sunt chestiuni de detaliu. Rămâne un al doilea event consecutiv reușit de Luis Enrique pe banca Barcelonei, căreia i-a fost mai la îndemână să fie profet în țara ei (facem abstracție de naționalismul catalan), în timp ce rivalele din Madrid fac legea în Europa.