Drumul spre viață trece prin cruce

Postul Mare este o perioadă a răstignirii față de păcatele proprii și urmarea poruncii hristice de purtare a crucii (Marcu 8, 34), însă asumarea acestui efort nu e posibilă decât dacă e pusă în legătură directă cu venerarea Crucii lui Hristos, singura mântuitoare și generatoare de sens. Ea eficientizează celelalte cruci personale. Efortul răstignirii personale din Păresimi ne este ușurat de gândul la Crucea aducătoare de viață a lui Hristos. Răstignirea noastră are ca finalitate ridicarea din păcat și îmbrățișarea vieții, iar acesta este motivul pentru care cinstirea Crucii este așezată în mijlocul postului, așa cum pomul vieții veșnice a fost sădit în mijlocul Edenului, parcă voind să ne anunțe că drumul spre viață trece prin cruce.
Lemnul Crucii, asemenea pomului vieții
Lemnul Crucii, asemenea pomului vieții, poate fi pricină de poticnire sau mijloc al îndumnezeirii. Crucea împarte viața ostenitorului în două etape, una a nevoințelor și luptelor cu propriile neputințe, ca o concentrare asupra propriei ființe, apoi, din a doua jumătate, prin asumarea crucii, nu ne mai aparținem, ci suntem ai lui Hristos, încorporați pătimirilor Sale și biruinței Sale, taina suferinței Mântuitorului devenind imbold și mângâiere pentru nevoitori.
Crucea, prin simbolistica ei, prezintă în rezumat întreaga teologie a mântuirii
Crucea, prin simbolistica ei, prezintă în rezumat întreaga teologie a mântuirii, a calvarului, dar și asumarea darurilor sale în experiența pocăinței personale este o taină a crucii (mysterium crucis) la care doar cei angajați în acest efort au acces.
Urmarea lui Hristos e tocmai lepădarea sinelui egoist
Doar asumându-ne crucea personală demonstrăm ființarea noastră întru libertate, în raport cu Dumnezeu și cu lumea. Așa cum Hristos Și-a asumat crucea, făcându-Se ascultător până la moarte, omul își împlinește libertatea opțiunii tocmai prin asumarea suferințelor și chiar a morții.
Crucea este „leacul și calea spre sănătatea ființei“
Pentru omul modern este de neînțeles cum asumarea crucii ar putea deschide perspectiva libertății ființei, precum și a vindecării neajunsurilor maladive ale ei. Cu cât înstrăinarea față de ceea ce ar trebui să reprezinte „omul cel nou“ este cronicizată, cu atât leacul care are puterea tămăduirii este mai amar. Dacă Euharistia este „doctoria nemuririi“ ce are puterea de a ne încorpora în Hristos Cel veșnic, Crucea este „leacul și calea spre sănătatea ființei“, așa cum mărturisește N. Velimirovici. Pentru cei ce s-au abandonat lumescului și sunt indiferenți la darul Crucii, înstrăinarea de Dumnezeu e o a doua fire ce se constituie drept cadru natural al unei existențe hibride, în care sinele și lumea sunt sinteza nefericită a acestei opțiuni. Astfel, omul contemporan refuză paradigma oferită de Adam cel Nou, erijându-se în „omul de tip nou“, ce este conștient că nu trebuie să-și refuze împlinirea nevoilor naturale – ca singură cale ce îi poate asigura confortul psiho-somatic, dincolo de orice suferință și încordare existențială. Pentru o astfel de tipologie umană, chemarea incomodă a crucii nu mai reprezintă o paradigmă socială, ci opțiunea specific religioasă a unei anumite categorii ce stă sub semnul aceluiași crez.
Măsura suferinței izvorâte din asumarea propriei cruci e direct proporțională cu starea păcătoasă a propriei ființe
Măsura suferinței izvorâte din asumarea propriei cruci e direct proporțională cu starea păcătoasă a propriei ființe, iar purtarea ei devine cu atât mai ușoară, cu cât urmarea lui Hristos este mai intensă și mai constantă. Când omul refuză răstignirea față de lume și părăsește calea către Hristos, păcatul zidește în lăuntrul său propriul suflet, ca icoană a răului ce înrobește ființa unei lumi din care Dumnezeu este exclus. Urmarea lui Hristos e tocmai lepădarea sinelui egoist și înlocuirea cu omul cel din lăuntru, ascuns în adâncul insondabil al inimii, hrănit de harul lui Hristos în smerenia ascultării crucificate față de El. Doar astfel Hristos ia chip în noi, hristificând mintea și inima noastră, vindecându-le de omenescul teluric și moartea spirituală.
(† Ioachim Băcăuanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului)