Drumul către veșnicie

Sfinții Părinți au subliniat adesea că moartea este un accident în creație. Ea a intervenit ca urmare a căderii omului. Însă dincolo de caracterul ei de pedeapsă, moartea devine mijlocul prin care creștinul își dobândește viața. Paradoxal, moartea este cea care dezvăluie adevăratul sens al vieții. De aceea și sfinții sunt pomeniți în ziua morții lor. Fiindcă atunci s-au născut pentru viața veșnică. Moartea este de fapt începutul vieții cu adevărat. Acesta este și scopul bisericii luptătoare, accesul la cea triumfătoare, din cer. Părintele Stăniloae enumeră mai multe motive pentru care Dumnezeu a lăsat moartea: ca să nu fie răutatea fără de sfârșit; pentru ca oamenii să nu rămână limitați în cunoașterea monotonă a acestei lumi; fără moarte, patimile ar fi mereu în vigoare. Așadar moartea depășește statutul de blestem. Blestemul se transformă în binecuvântare. Dar nu pentru că Dumnezeu s-ar fi răzgândit hotărând să nimicească cu totul impactul pe care moartea îl are asupra noastră, ci mai degrabă aici, iubirea depășește sentința. Iată cum prezintă Mitropolitul Antonie de Suroj moartea redând un dialog avut cu tatăl său. La finalul convorbirii celor doi, tatăl i-a lăsat ca testament următoarele cuvinte: „Ține minte, fie că trăiești, fie că mori – este de prea mică importanță. Ce contează cu adevărat și ar trebui să conteze și pentru tine și pentru alții este pentru ce rațiune trăiești și pentru ce cauză ești gata să-ți dai viața“.
(Adaptare după un fragment din vol. „Viața, boala, moartea“, Mitropolitul Antonie al Surojului, Editura Sfântul Siluan, 2010).