DREPTU’-N STÂNGU’!

Scriam, în 1998, despre proiectul menit să nemurească amintirea lui Ion Inculeț, Președintele Sfatului Țării, cel care, în 1918, și-a așternut semnătura pe actul unirii Basarabiei cu țara: „De curând, Bârnova a fost trecută în rândul localitățlor cu statut de stațiune turistică. Un grup de inițiativă și-a propus să realizeze, în casa Inculeț de la Bârnova, Muzeul Unirii Basarabiei cu România, oarecum similar Muzeului Unirii de la 1859, ce funcționează în fosta reședință a lui Cuza de la Iași. Cum proiectul (mai vechi) de a se constitui un Muzeu al Unirii la Cernica (unde odihnesc mulți iluștri basarabeni) nu s-a finalizat, vrem să credem că măcar inițiativa ieșeană va avea sorți de izbândă.” Acestea erau proiectele.
ªi s-a ales praful și pulberea!
Poate și datorită ignoranței suverane (o jună reporteriță TV se întreba de ce s-a schimbat denumirea străzii „Tamponului” în „strada Inculeț, sau incultului, așa ceva!”) Habar n-avea, biata, cine a fost Inculeț și i se rupea inima după denumirea (pentru ea) mai plină de miez și de sugestii „strada Tamponului” – ceea ce, la urma urmei, n-ar trebui să ne mire până la capăt. Noua generație știe (dac-o ști) mai multe despre sfatul boierilor lui Ștefan cel Mare decât despre Sfatul Țării și despre unirea de la 1849, comparativ cu aceea de la 1918. Telegrafic: Inculeț s-a împușcat în 1940, în clipa în care a văzut poliția legionară la poartă (în aceeași situație, Petre Andrei a ales otrava). Mareșalul Antonescu n-a încuviințat funeralii naționale, pentru a nu-i zădărî pe legionari. Racla a zăcut 4 ani într-un cavou provizoriu, la Belu, după care răposatul a putut fi adus la domeniul său de lângă Iași, la Bârnova, spre a fi așezat întru veșnică odihnă în biserica ridicată de soția sa, Doamna Cantacuzino-Bașotă. După război, Stalin n-a contenit să-i caute pe foștii membri ai Sfatului Țării. Găsindu-se (denunț!) goală cripta de la Belu, „tătucul popoarelor” a intrat la idei: dacă vânatul scăpase și sinuciderea fusese înscenare? A trimis mesageri la Bârnova; într-o noapte, mormântul a fost deschis și, drept chezășie că-i Inculeț cel de sub lespede, s-a trimis la Moscova fâșia tricoloră lungă de 7 metri cu care se înveleau sicriele la ceremonia funerariilor naționale… Acum, în aprilie 2007, casa Inculeț este o ruină. Camera ce adăpostea Muzeul a dispărut cu tot cu exponate. Bustul lui Inculeț, ponosit și crăpat, nu se mai vede, scufundat între tufe și mărăcini. Grămezi de materiale (cărămizi, fier beton, nisip) flanchează vechile zidiri. Pare încurajator: iată, cineva va aduce la vechea înfățișare casa atât de evocatoare pentru istoria românilor. Iluzie – nici vorbă despre păstrarea imaginii reședinței de sub dealul Pietrăriei! Noii clădiri i se va adăuga încă un etaj și alte câteva încăperi pe una din laturi, orânduite după un plan fără legătură cu vechea dispunere a camerelor, alt funcțional, altă fațadă, într-un cuvânt, altceva. În felul ei, intenția este generoasă: aici va funcționa un centru de ocrotire a orfanilor. Dar de ce distrugându-se o atât de prețioasă amintire? Loc gol este, împrejur, slavă Domnului. O clădire nouă ar costa mai puțin decât remodelare totală, până la desfigurare, a bătrânului conac, interesant și valoros nu numai prin greaua încărcătură de amintiri, ci și ca mărturie grăitoare a stilului vechilor construcțiilor moldovene. Comuna Bârnova, acum „stațiune”, câștigă o instituție de ocrotire, dar pierde unul dintre cele mai evocatoare obiective turistice, reper în mica epopee a marii uniri și loc al popasurilor de suflet pentru cei care (mai) prețuiesc istoria propriului neam. Uite-așa ne dăm cu dreptu’-n stângul!