Toată lumea povestește adolescența ca fiind un ideal din filmele de dragoste, comedie sau telenovele, dar cum poți ști adevărul, dacă nu îl trăiești? Când ajungi să fii caracterizat de cei din jur și de locul în care îți petreci “Un veac de singurătate”(de fapt 4 ani ce trec imediat)? Ce îmi spune cetatea în care m-am renăscut atunci când plâng în cel mai ascuns colț al său, căci acum o cunosc cel mai bine, în anul 4, când despărțirea noastră se apropie?
,,Du-mă iar acolo unde inima mea bate”… toată viața mea s-a strâns între coroanele copacilor ce încoronează platoul interior, iar eu nu mai știu cine sunt fără tine, drag colegiu, căci inima mea bate acolo unde ești tu! Sper ca pașii mei din fiecare septembrie răcoros să rămână un ecou al sufletului meu în memoria celei ce-am fost, să mă regăsesc de fiecare dată când te port în gând, în cuvânt sau în suflet. Căci, de fapt, nimeni nu pleacă – toți rămânem victimele timpului vectorial care nu a iertat nicio generație, dar care au rămas, de dragul sufletelor lor, în locul potrivit; iar locul potrivit? Cel în care îmi blochez existența sub forma unor pagini aurii ale sufletului meu- cele mai multe, fiind cel mai de preț capitol al ,,cărții” ce mă învață ce este iubirea, acum, după ce am trecut prin acest ,,film”.
Iubirea se regăsește în pașii primei defilări, în panica dinaintea unui test, în plânsetul de dor, în satisfacția de a reuși, în proba de 2000m, în colectiv, în clasă, în cameră, în zâmbetul bobocului de pe hol, în amintirea celor ce-am fost, în panourile promoțiilor și în sufletul de ștefănist. Căci noi suntem iubire, lăsând o parte din noi aici după ce plecăm, fără a ne destăinui secretele pe care liceul ni le-a ascultat. Suntem iubire atunci când realizăm că adolescența nu e un film- este o realitate care poate părea dramatică, amuzantă și cutremurătoare, iar toate personajele secundare vieții tale te reprezintă.
Sunt iubire pentru că semnez precum profesoara preferată; fac ,,L”-ul precum colega de bancă; recitesc același fragment de 4 ori înainte de a-l pune în revistă, precum cei din fosta redacție; îmi încep eseurile precum cel cu care nu mă înțelegeam, și nu îmi uit niciodată ochelarii, precum colega mea de cameră.
De aceea tu ești sufletul meu! Tu, univers blocat sub Rarău! Tu îmi știi fricile, dorințele, bucuriile și suferințele! Te rog, dragul meu cămin, nu bloca mușatinii într-un nostalgic banal, ci într-unul plin de iubire, în care amprenta ta să rămână etern imprimată în sufletul celui ce a trecut de bariera maturizării! Te rog, iartă-mă că te-am urât fără să realizez cât de mult mă ajuți, cât mă schimbi, câte îmi oferi, că ale mele doruri toate… doar tu le știi… Nu plec, nu te părăsesc și nu te uit! Nu pot uita ceea ce face parte din inima mea, căci o viață cât voi trăi, te voi iubi! Pe tine, univers nostalgic al lacrimilor mele, al râsetelor, și al iubirii!
Iar filmul meu? Începe și se termină cu 8 ore de mers cu trenul, 8 ore de meditație, 8 ore de conștientizare, de frică, de iubire, de nostalgie, de suferință, de stres, de râsete, de fericire sau chiar și de somn. Căci atât mă desparte de esența bogăției, atât ne desparte pe noi, dragul meu suflet, dragul meu înger păzitor, dragul meu liceu.
Și acum, când pașii mei se pregătesc să părăsească pentru totdeauna platoul acesta, simt cum fiecare zid, fiecare bancă, fiecare sală de clasă îmi șoptește câte o amintire. Mă uit în jur și înțeleg că dragostea de mușatin nu e doar o simplă expresie, ci e legătură care mă ține ancorat aici, chiar dacă viața mă va duce mai departe.
Nu, nu plec. Chiar dacă timpul ne desparte, chiar dacă fiecare își va căuta drumul, eu rămân. Rămân în amintirile noastre, în fotografiile îngălbenite de mâine, în poveștile pe care le vom spune copiilor noștri: „Știi, cândva am fost și eu elev…”. Și poate că acesta este darul cel mai mare al acestor patru ani: să învăț că dragostea nu e doar pentru un coleg, pentru o bancă sau pentru un vis, ci pentru tot ce am fost împreună. Aici am învățat ce înseamnă să plângi, să speri, să iubești. Aici am învățat că despărțirile dor, dar și că ele fac parte din frumusețea vieții. Și chiar dacă azi spunem „adio”, de fapt spunem „ne revedem”.
Căci fiecare toamnă ce va veni va purta în ea parfumul acestor ani. Fiecare dor ascuns ne va aduce aminte de unde am plecat. Și fiecare bătaie de inimă ne va șopti, pentru totdeauna: „Toată viața vei fi mușatin”! – Leticia Chiriac, elevă în clasa a douăsprezecea la Colegiul Național Militar ,,Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc.
Adolescența reprezintă creuzetul în care se prepară personalitatea umană. Provine de la termenul adoleco–adolescere, (etimologia din latină), care înseamnă creștere, o ascensiune spre absolut, spre lumina cunoașterii. Nu este adolescența una dintre tainele universului? Ea poate fi comparată cu un mister care este prezent în viața tuturor oamenilor. Cu toate acestea, liceul rămâne o cetate, în care cuvântul devine pribeag. Emoțiile sunt prezente încă din prima clipă în care individul neinițiat pășește acolo. Este locul în care te dezvolți, unde crești, unde apar primele acțiuni care vor conduce spre viitorul de lungă durată. Este o perioadă critică în viața tuturora. Încerci să te negi în această perioadă, să-ți negi adevărata personalitate, pentru a fi prieten, pentru a avea amici cu care să-ți petreci timpul. Așa te renegi pe tine. Atunci când îți dai seama cine ești de fapt, ajunge să fie, de cele mai multe ori, mult prea târziu. Îți construiești fiecare clipă în jurul părerilor celorlalți, pentru că în liceu contează foarte mult să fii acceptat de grup, iar logosul devine un instrument de integrare într-o societate aparent rece, cu forme stricăcioase, de ce nu, „cu forme fără fond” (Titu Maiorescu).
Bianca-Elena Nati
