Dragobetele – sărbătoarea dragostei la români

– Obiceiuri păstrate din vechime cu prilejul zilei îndrăgostiților la români
Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii, în special cei tineri, țineau sau făceau Dragobetele. Potrivit tradiției Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere”. Dimineața devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare și, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei. Dacă vremea era frumoasă, se ieșea afară din sat, băieții adunând lemne pentru foc iar fetele culegând flori de primăvară, flori folosite apoi în descântecele de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Tradiția populară spune că această apă, păstrată cu mare grijă, avea proprietăți magice, spunându-se că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase și mai drăgăstoase. În anii în care nu erau omăt și fragi, se folosea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se atunci când Dragobetele se ținea în luna martie.
În jurul focurilor aprinse pe dealurile golașe din jurul satelor, fetele și băieții discutau vrute și nevrute însă, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic. Fetele, cum simțeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României această goană fiind numită „zburătorit”. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă. Dacă flăcăul era iute de picior și fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puțin pentru un an de zile. Tot tradiția spune că de multe ori astfel de logodne prefațau logodnele adevărate. Dacă nu se făcea Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor putea îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiți.
Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mîna acum pe un bărbat… străin (de sat) și deveneai drăgăstoasă bărbaților în tot anul care urma! Femeile mai aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar și păsărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Dragobete. Îndeobște, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte, nu și pentru cele mari.
Dragobetele era închipuit ca un flăcău voinic, puternic, frumos și tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri. Unele fete și femei doreau chiar să fie pedepsite de Dragobete, lucrând de ziua lui, iar apoi luând drumul pădurii, aici fiind „nevoite” să se lase iubite de Dragobete. Chiar dacă mai „pedepsea” femeile, se considera că Dragobetele ocrotea și purta noroc îndrăgostiților, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc. Așa după cum ne-a spus și muzeograful Elena Ciobanu „de ce nu găsim în șirul sărbătorilor noastre locul potrivit și Dragobetelui, imitând, în schimb, forma occidentală a aceleiași sărbători? Să ne aducem mai des aminte de păsări, animale și flori și vom face din zilele noastre sărbători ale dragostei! Cu atât mai mult cu cît una din funcțiile esențiale ale sărbătorilor tradiționale era aceea a repunerii în acord a omului, a comunităților, cu Dumnezeu, cu Universul”. Se pare că românii sunt unul dintre cele mai iubărețe popoare, pentru că serbează atât sărbătorile tradiționale dar și cele preluate din afară, ca pretext, pentru un sărut, pentru o declarație de dragoste, pentru o floare.