Dragii mei

Nu e ușor să pleci de acasă la câteva mii de kilometri, tocmai la o universitate de pe o insulă portugheză. Ca s-o zic mai pe direct, dragilor, faptul că plecam de acasă să văd și eu ce-i dincolo m-a trimis prin toate stările posibile: de la entuziasm la încordare, de la dezgust (asta la partea cu actele) până la îmbărbătare, de la curaj până la teamă, de credeam că am să fac pe mine ceva consistent. Și ultima parte, asta cu temutul m-a făcut să vă scriu azi.
Un psiholog cu voce suavă și zâmbet de Nelu Iliescu mi-ar zice că asta se cheamă: părăsirea zonei de confort. Adică stai confortabil în banca ta și, la un moment dat, te mănâncă ceva într-o zonă neatinsă de lumina soarelui și pleci de unde ești, de unde ți-e cald și bine. Și dacă mă gândesc bine la patul meu, cu plapuma aceea moale, la prăjiturile făcute de mama mea și la multe alte lucruri, tare i-aș da dreptate psihologului acela cu zona lui de confort cu tot. Că tot confort se cheamă și orașul acesta mititel, cu statuia lui Petru Rareș din centru unde se întâlnesc ciorile, cu cinematograful Modern unde vin câte patru oameni și nu ne dau drumul înăuntru, cu parcul Șipote unde miroase a ceva binecunoscut ori cu gara din Burdujeni care e în lucru de șase ani și nu a fost terminat. Acesta e orașul meu, al nostru, urât sau (mai ales) frumos Suceava. Adică acasă.
Dar apoi, am stat strâmb și am gândit drept. De ce îmi era frică mie? Fiindcă plecam de acasă? Fiindcă am să stau într-un loc înconjurat de apăsau am să merg cu avionul? Fiindcă am să fiu singur? Sau pentru că am să fiu la mii de kilometri de Suceava? Și mi-am dat seama că de fapt, frica vine de la asumarea unui risc, acela de a-mi lua viața în mânuțele astea două, spuma laptelui, pana corbului. Teama de a-mi asuma responsabilitatea pentru libertatea mea, pentru viața mea.
Și, iertat să-mi fie, dar cred că pe undeva, această frică nejustificată e în fiecare dintre noi. Tot teamă de responsabilitate, teamă de libertate și teamă de risc se cheamă când cu toții, acceptăm să deschidem televizoarele, să ne uităm și să nu facem nimic când parlamentarii aceia strâmbi ne mint de se dezgheață Antarctica. Și tot teamă de responsabilitate și de risc se cheamă când acceptăm să fim tratați ca niște nimicuri la vreun ghișeu ori la vreun rând. Și tot teamă de responsabilitate se cheamă când dăm vina pe alții pentru că o ducem prost. Da, da! Ei sunt de vină! Rușii! Americanii! Nu?
Mi-e frică. Dar asta nu înseamnă că am să stau sau am să tac. Și tare aș vrea să cred, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, că așa vom simți cu toții.
Vă pup pe toți,
Din Portugalia, Ovidiu
Articole anterioare
Articol 1
Articol 2
Articol 3
Articol 4