Dintre toate lucrurile, pe care le-am aflat în calitate de ziarist, se detașează și azi pomelnicul colegilor mei de facultate, turnători la Securitate. Ce-i drept, ca bonus, i-am aflat și pe profesorii care-i zoreau s-o facă, dar intensitatea șocurilor nu se compară, întrucât între student și cadru didactic există de când e lumea o distanță apreciabilă. Așa cum se întâmplă în asemenea cazuri gingașe, pe unii colegi îi suspectam încă de la acea vreme, dar pe alții – și aici e durerea mai mare și mai mare – nu îi bănuiam defel. Dar defel-defel-defel.
Ulterior, mi-a fost dat să mai aflu câte un crâmpei din traiectoria turnătorilor, traiectorie desenată de zborul lor pe bolta lumii. Dacă n-aș fi uitat complet să mă mai mire ceva, probabil c-aș fi făcut-o în cazul lor, deoarece, grație unei aritmetici divine pe care nu mi-o explic, toți umblă astăzi cu belciugele de aur ale succesului în nară. Absolut toți sforăie mulțumiți de viață, cu un firicel de iarbă în colțul gurii. Unii au ajuns la prosperități colosale de biznismeni, alții și-au altoit tulpina cu fotogenice cariere manageriale ori chiar cu activități desfășurate pe acea râvnită planetă, dintr-un sistem solar inaccesibil omului de rând, numită „diplomație”.
Lista conținându-i pe colegii mei securiști a stat și la baza absenței mele de la întâlnirile clasice, puse la cale în chip aniversar, la împlinirea a nu-știu-câți ani de la isprăvirea facultății. N-am vrut să particip sau, mai corect spus, n-am putut. Am considerat că mai dulce-i absența. Am preferat absența, fiindcă n-aș fi fost capabil să fac schimb de pupături cu decanul securist, ajuns acum mare promotor al valorilor democrației, la fel cum n-aș fi izbutit să lălăi – alături de colegii dătători în gât – cântecele gradat cherchelite ale studenției, începând cu „Gaudeamus igitur”, continuând cu „Cine-i născut în ianuarie” și sfârșind cu „Așa beu oamenii buni”.
