DOVEZILE?

Bulgărele de zăpadă a luat-o decis la vale și teza „asasinării” lui Eminescu face mereu prozeliți. Iată și o proaspătă contribuție suceveană (se alătură celei – mai vechi – datorate lui D. Vatamaniuc, originar din „Țara de sus”): revista „Bucovina literară” publică partea I-a a serialului polițist „Cabala antieminesciană”. Autor: Călin Cernăianu, gazetar ce a mai semnat cercetările „Noi mărturii în dosarul crimei”, ori „Recurs la Eminescu”, dar și „De ce a murit prințesa Diana” – de unde se vede o anume înclinație către detectivistica de senzație. Și cum nu-i de contestat avertizarea din preambul „dacă dreptul la pâine nu poate fi mereu exercitat, cel la părere este asigurat prin forța lucrurilor” pornim de la premisa că dl. Cernăianu, liber în liberă țară, are nelimitat drept la opinie. Pe care… îl cam refuză preopinenților, ce devin automat mincinoși, rău intenționați, falsificatori, manipulatori ș.a.m.d. De semnalat și faptul că, total eliberat de complexe, partizanul supoziției potrivit căreia Eminescu a fost înlăturat brutal și samavolnic din viața publică, fiind declarat mișelește nebun și tratat ca atare, nu se împiedică de nici un firicel de îndoială. Totu-i limpede, evident, clar demonstrat, deplin lămurit. De domnia sa, desigur. În rest, pârjol! Călinescu-i incorect (de altfel, scriind biografia lui Eminescu, „a slujit interese străine”), onestul A.Z.N.Pop „coboară până la minciuni ordinare”, Maiorescu debitează „minciuni sfruntate” și tot așa înainte. Metoda de investigare – dacă asta-i metodă – e simplă: se iau în considerare mărturiile prielnice tezei, iar celelate ori sunt ignorate, ori considerate nule. Epistola lui Simțion către Maiorescu (1883) „nu este credibilă”, certificatul emis de medicul Șuțu ar fi „un simplu bilețel” și dacă alt medic curant al poetului notează că pacientul „putea oarecum să-și dea seama de tot ce citea și scria”, după „oarecum” se așază paranteza (?!?), totul fiind trimis astfel în derizoriu. Vreme de peste un secol, specialiștii în domeniu ar fi dovedit „o cumplită slăbiciune morală, jenantă pentru dumnealor și periculoasă pentru noi”. Limbajul amintește violența titlurilor așezate de gazetarul Cernăianu în capul articolelor sale publicate în „Vremea”, de genul „Acolo sus cineva minte!” (era vorba de-o locuință repartizată lui Adrian Severin) ori „Guvernul s-a dat în stambă” ș.m.a. Cercetarea literară, mai ales într-o astfel de împrejurare, și delicată, și purtătoare de (eventuale) grave consecințe, s-ar cuveni întreprinsă mai calm, mai așezat, fără ignorarea principiului „audiatur et altera pars”, fără forțarea logicii și, mai ales, fără speculații trase de păr. Mereu se ia ca argument faptul că „nu există nici un document” care să lumineze cutare împrejurare. Înlocuind, logic, „nu există” cu „nu s-a găsit”, ori „nu s-a păstrat”, întreg eșafodajul demonstrației cade. Și-i absurd să pretinzi sistemului medical de la sfârșitul veacului XIX rigoarea, competența și scrupulozitatea de cancelarie ce aveau să vină mai târziu (de altfel, nici acum instaurate deplin!) Este reală animozitatea Eminescu-guvern. Va fi funcționat și în celălalt sens – puterea nu iubește gazetarii stingheritori. Faptul în sine nu-i suficient pentru a justifica edificarea unui scenariu catastrofic; în loc de simple speculații este obligatorie aducerea argumentelor de greutate. Deocamdată, lipsesc. Aș spune chiar că lipsesc cu desăvârșire. Oricum, revista „Bucovina literară” a procedat corect publicând articolul „Cabala antieminesciană”. Cititorii se pot lesne lămuri.